"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Ăăă, cum începi un articol după o pauză de 10 luni? Căci da, atâta vreme a trecut de la ultima noastră întâlnire și am câteva explicații de dat. Convingătoare, promit! În puține cuvinte, am chiulit de la tastatură ca să devin medic. Doctor medic, mai exact. Sună înălțător și deopotrivă pompos, știu, dar ghici cine tocmai și-a ridicat diploma? Practic, din pricina pregătirii pentru examenele de licență și rezidențiat am renunțat la foarte multe, inclusiv la plăcerea de a călători și, implicit, de a scrie pe blog. Dar asta rămâne o discuție pentru altă dată, mai potrivită pentru o temă asupra a “100 de moduri prin care poți intra în depresie”. Toate eforturile au meritat, însă. Deși mă voi putea numi doctor abia în ani de zile (în sensul profund, complet, al cuvântului), pot spune că închei binișor anul 2018. Și, cum dintr-un final perfect nu putea lipsi o nouă postare, iată-mă aici, îndrăznind să învii amintiri dragi din singurele zile toride de iulie în care mi-am îngăduit să iau o pauză. Așadar, dragă cititorule, te invit să mă urmezi într-o scurtă, dar savuroasă incursiune în tărâmul Apusenilor! Nu, n-am escaladat vreun vârf montan, dar cu siguranță a fost un sport extrem să ajungem la…

Gârda de Sus!

Această extravaganță, de a părăsi câmpul muncii (biroul meu), n-a fost, firește, propunerea mea. Cu toate acestea, efectele ei au fost cât se poate de benefice. Deși traseul a fost imaginat în jurul dorinței de a (re)vizita peștera Scărișoara (Alba), punctul culminant al excursiei a fost cu totul altul, întrucât alegerea unui loc de cazare în apropiere s-a dovedit a fi însăși de neuitat, ba chiar potențial motiv de revoltă pentru utilizatorii neexperimentați ai turismului românesc. Noi, în schimb (părinții mei și Ciobănașul), ne-am simțit de zile mari! Stai să vezi!

Rezervarea

Recunoaște, când vine vorba de Booking, vigilența ta este îndreptată mai ales către ultima zi a anulării gratuite, dar ceva la care nu te aștepți prea des este ca pin-ul (nu coniferul) de pe hartă să fie așezat greșit. Așa, cu o eroare de peste 10 kilometri. Concret, cabana la care urma să înnoptăm se afla virtual într-un loc sigur pentru cetățeanul străin de acele meleaguri, în centrul comunei Gârda de Sus. Nu și în realitate, însă. Dacă pare că am observat rapid inadvertența, te înșeli: cu vreo două zile înainte de plecare am realizat că adresa nu coincidea cu locația de pe Google Maps, însă gazdele s-au scuzat telefonic (după plata în avans a șederii, trebuie să menționez) pentru mica/marea scăpare și au trimis asigurări cum că destinația este perfect accesibilă pe 4 roți. Înțelegând faptul că este ok ca în Gârda competențele digitale să nu fie un must have al traiului cotidian, am pornit la drum cu entuziasm.

Cum am ajuns?

În cursa noastră către inima Apusenilor am parcurs trasee și am marcat locuri dragi mie, în parte povestite pe-ndelete în articole mai vechi (vezi: Transalpina și Neștiuta Ampoița – sălașul plăcintelor fabuloase ale mamei Luța), altele încă neexplorate pe blog (cetatea Alba Carolina din Alba Iulia). Mai exact, pentru a ajunge la Gârda de Sus, am urmat DN74, ce pornește din Alba Iulia, cotind apoi pe DN74A la Abrud și, în cele din urmă, pe DN75, care trece prin centrul comunei (aflată în vecinătatea stațiunii Arieșeni, trebuie să precizez). Ei bine, dacă marcajul pe hartă al pensiunii ar fi fost corect, am fi putut să ne relaxăm. Numai că proprietatea se afla de fapt într-unul dintre satele aparținând Gârdei, și anume Dealu Frumos (pentru dezambiguizare, vezi imaginea de mai jos). După ce am cutreierat pe cont propriu o vreme, asistența telefonică (și nu numai) oferită de către gazde s-a dovedit a fi imperios necesară. Practic, din asfalt se desprindea o cărare mai lată, săpată de ploi și brăzdată de bolovani, care făcea ca ultimii kilometri să pară o distanță uriașă de străbătut. Drept urmare, am convenit să fim preluați de către proprietar într-o Dacie “Papuc” imună la micile inconveniente, într-una dintre cele mai faine plimbări off-road de care am avut parte vreodată. 

Hartă Gârda de Sus - România Nefiltrată

O seară de suflet

Lăsându-ne mașina într-o parcare la marginea pădurii și trecând cu vederea faptul că ni se ascunsese adevărul privind calitatea drumului până în ultimul moment, ne-am înghesuit în vehicul la limita claustrofobiei și am realizat că tot răul fusese spre bine. După fiecare vârf de deal se ițeau noi și vaste peisaje colinare superbe, dintre cele care inspiră marii pictori să-și cinstească pânzele cu cele mai vii culori. Ici-colo, câte o căsuță modestă marca singura intervenție umană în acest tablou sacru, de nu știai dacă să-i crezi pe localnici izolați sau, mai degrabă, binecuvântați. Va trebui să mă crezi pe cuvânt în descrierea mea, căci din cauza hârtoapelor ne-am balansat binișor și n-am apucat să facem vreo fotografie. Într-un sfârșit, am răzbit! Departe de orice, dar în sânul naturii, priveliștea din jurul cabanei a reușit să mă deconecteze total de la grijile aflate pe biroul de acasă. Lătratul îndepărtat al câinilor din vecini, sunetul greierilor vuind a-nserat de vară, tălăngile vacilor întoarse de la păscut, copiii bucălați ai gazdelor, pisica sperioasă, leagănul domol, fragii împrăștiați în voie pe lângă casă, toate acestea m-au purtat înapoi în copilăria-mi îndrăgită, parțial rurală, pe care nu mi-o amintesc întru totul (de altfel, cred că rezonanța cu anumite momente din viață transcede memoria). Pentru o clipă, i-am invidiat pe acei oameni calzi (căci, în ciuda neînțelegerii dezbătute, s-au dovedit a fi o simplă familie tânără și primitoare, la început de drum în branșă). Mi-am revenit rapid la gândul că trebuie să le fi fost tare greu. Oare? Azvârliți în vacarmul vreunui oraș cenușiu și ticsit, probabil ar fi socotit același lucru (despre noi). După lăsarea întunericului, ne-am retras înăuntru și am savurat câteva plăcinte moțești care au desăvârșit perfect ziua.

A doua zi

Acea duminică a început mult mai devreme ca de obicei. Din întâmplare, m-am trezit chiar în zorii zilei și mi-am spus că răsăritul trebuie să aibă farmec și dincolo de malul mării. Și am avut dreptate: de la prima rază până la final, soarele a sărutat tot cuprinsul pe nesimțite, readucându-l la viață. Deși până la ora micului dejun s-a instalat ploaia, lumina dimineții mi-a rămas în suflet. După o masă copioasă în stil tradițional și niscai emoții legate de întoarcerea pe terenul accidentat, am demarat cu încrederea șoferului în capabilitățile vechii Dacii, lăsând în urmă acel colț de Rai.

Ghețarul de la Scărișoara

Nu departe, se află satul Ghețari. Nu degeaba-și poartă numele, întrucât aici se află cel mai mare ghețar subteran din România, în peștera Scărișoara (de altfel, și scopul voiajului nostru). Pentru a o vizita, teama de înălțimi nu-ți va fi de mare ajutor, întrucât accesul se face pe un vârtej de scări metalice (alunecoase în condițiile meteo date mai sus) în zig-zag, care tapetează pereții avenului (puț, prăpastie verticală cu deschidere circulară) cu un diametru și o adâncime în jurul a 50 de metri. Coborârea este de-a dreptul captivantă și oferă cadre unice în țară, pentru care vei face multe opriri. În ultima porțiune, treptele sunt de lemn și mult mai abrupte, astfel că, în ciuda scenei amețitoare, ești nevoit să-ți îndrepți privirea și către picioare. La bază, după ce-ți recapeți suflul, intrarea propriu-zisă în peșteră se face printr-un spectaculos portal larg deschis, care invită în adâncul muntelui. Nu vei ajunge prea departe, însă, întrucât complexul speologic format din “săli”, “rezervații” și chiar o “biserică”, ce reprezintă porțiuni ale unei singure mari încăperi, este parțial dedicat exclusiv cercetării. Timpul însuși a stagnat în blocul masiv de gheață, aprecieri științifice afirmând că acesta și-ar fi început formarea în urmă cu peste 10.000 de ani. În scurt timp, am străbătut întreaga zonă amenajată turistic, pe măsură ce frigul ne pătrundea în oase (sfat: îmbracă-te gros, indiferent de anotimp) și am părăsit incinta glacială. Că tot veni vorba, tururile sunt ghidate și trebuie să aștepți formarea unui grup de minim 10 persoane (numărul nu este tocmai exact, întrucât în acea zi ploioasă, la început de program, expectanțele personalului nu erau, probabil, ridicate). Orarul de vizitare și prețul aferent sunt expuse mai jos – informații preluate chiar de la sursă.

Întoarcerea acasă

Cum suntem campioni la vizitat-viteză, spre casă am reușit o oprire la Roșia Montană, o urcare la Cetatea Deva, o redescoperire a Castelului Corvinilor din Hunedoara (toate fiind pontențiale teme pentru postări viitoare) și un ultim popas pe malul lacului Cinciș, unde n-a mai rămas, din păcate, timp să ne-nfruptăm din delicioasa supă cremă de ciuperci și hribi în pituță, despre care am scris cu patos aici.

Trecând peste sentimentul dulce-amărui de a reveni la rutina zilnică, această miniexcursie marcată de neprevăzutul caracteristic călătoriilor alături de familia mea a punctat un moment frumos din vara-mi mult prea ternă din acest an. Mai mult decât atât, sper că am reușit să te conving să experimentezi ținuturi, obiective turistice și oameni noi cu mai multă lejeritate și mai puțină crispare, căci de multe ori ceea ce pare să ruineze o vacanță o face, de fapt, memorabilă.

Vezi-ți de țara ta! Am zis.

Surse: Wikipedia, Google Maps.

P.S.: Cabana Gabriela.

P.P.S.: Proprietarii au corectat între timp locația pe Google Maps. 

 

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Voie bună, călătorule! Ştiu, n-am mai răspuns la apel de ceva vreme, dar nu reuşesc să dedic suficiente ore scrisului, mai ales de când principalul blog pe care îmi aştern gândurile este lucrarea de licenţă. Cu toate acestea, am citit cândva că “timpul, ni-l facem”, astfel că voi încerca să păstrez un echilibru între activităţile studenţeşti şi cele recreaţionale. Trecând la subiect, am ales pentru astăzi să rămân în sfera misterelor lăcaşelor de cult (după ce ultima dată te-am purtat la Mănăstirea Rupestră de la Şinca Veche), tocmai pentru că pe cel ce urmează să ţi-l prezint l-am vizitat chiar de curând, trezindu-mi dragi amintiri din copilărie. Vino după mine în Ţara Haţegului, la Densuş, să trecem pragul celei mai vechi biserici româneşti în care încă se mai slujeşte!

Biserica “Sfântul Nicolae” dăinuie de atâtea secole, încât istoricii şi localnicii se întrec în estimări, cutezând să meargă până departe în trecut, în efortul de a data acest veritabil templu de piatră. Te-am intrigat niţel? Stai să îţi povestesc mai întâi cum ajungi aici, iar în cazul în care tocmai ai citit “şniţel”, fugi la bucătărie. Îţi urez poftă bună: fie la citit, fie la masă (cu promisiunea de a reveni!).

Traseul spre biserică

Există câteva variante rutiere până în inima satului Densuş din Hunedoara. Nu că n-ar exista tren, dar calea ferată e mai mult ferită şi cea mai apropiată staţie este la Subcetate, de unde va trebui să cauţi apoi o altă modalitate de transport până la destinaţia finală. No bine, păi să revenim la partea carosabilă: fie că porneşti dinspre Simeria, fie dimpotrivă, ţi-ai pierdut răbdarea aşteptând la semafoare pe Defileul Jiului, urmezi E79 până la Haţeg, după care intri pe DN68. Tot pe acest Drum Naţional circuli şi dacă vii dinspre Caransebeş, doar că nu mai eşti nevoit să ajungi până în fostul regat al berii “Haţegana”, căci în dreptul localităţii Toteşti trebuie să coteşti (ce potrivire!) pe DJ687G, care te duce la ţintă. Există şi o rută alternativă, un drum comunal cu numărul 90, care se desprinde tot din DN68, dar nu bag mâna în foc pentru el. 

Împrejurimi

Poate c-ar trebui să închei povestea cu acest aspect, dar cadrul natural şi istoric ce împresoară curtea bătrânei bisericuţe nu poate fi lăsat spre final. Ţara Haţegului reprezintă un tărâm puternic legat atât de originea noastră ca neam – prin capitala Daciei romanizate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cât şi de credinţa noastră ortodoxă – pelerinajul acerb din ultimii ani la Mănăstirea Prislop, locul de odihnă al părintelui Arsenie Boca, stând mărturie. Din depărtare, Retezatul veghează neobosit peste vale, tăcut, dar grăitor. Cred că nu-i nevoie de argumente în plus pentru a te convinge că merită să explorezi întreaga zonă, dat fiind faptul că distanţele dintre obiective sunt relativ mici şi uşor de parcurs cu maşina. Văleu (sau poate tulai?), era să uit! Poţi să te repezi şi pe malul lacului Cinciş, căci sper că n-ai uitat supa cremă de ciuperci în pituţă (dacă nu ştii despre ce vorbesc, citeşte, rogu-te, “Picant, dulce-acrişor”)!

De ce aici?

Îmi amintesc destul de viu (primul impuls a fost “vag”, dar mi-am dat seama că mint) cum într-o dimineaţă, în urmă cu unsprezece ani, înarmată cu pacheţele ascunse prin ghiozdane pestriţe, punguţe şi lămâi utilizate după consumul pacheţelelor, dar şi păzită de câţiva părinţi curajoşi veniţi în ajutorul doamnelor profesoare (tata, prezent!), clasa mea demara spre ce avea să fie o excursie de pomină prin ţinutul-vedetă al articolului de astăzi. Printre altele, am făcut o oprire chiar la biserica din Densuş, moment în care i-am aflat povestea. Din memorie îmi revin câteva imagini clare: anunţul de la intrarea în curtea lăcaşului, forma neobişnuită a construcţiei de piatră, răcoarea dintre zidurile groase şi-un liliac (sau poate doi?) rătăcind printre icoane, coborât din întunecimea acoperişului care-l camufla (nu, nu m-a frapat, căci sobrietatea bisericii părea a fi un context potrivit pentru zborul unui liliac, animal de care mă tem, de altfel…).

Nu ştiu cât m-a pătruns atunci emoţia locului, căci anumite lucruri sunt înţelese abia mai târziu, dar cert este că am revenit ulterior – cel mai recent, luna trecută. Faptul care m-a determinat definitiv să abordez tema este o fotografie zărită din întâmplare, dar poate nu întâmplător, în cadrul unei expoziţii foto. Prezentată ca înfricoşătoare sub cerul îndoliat de lăsarea nopţii, biserica era etalată lângă masa la care am servit cele mai bune sărmăluţe în foi de varză din vreun restaurant – Clubul Ţăranului din Bucureşti (despre el, cu o altă ocazie).

 

România Nefiltrată - Densuş
Vorba englezului, “what were the odds”?

La Densuş în septembrie

A fost un început de toamnă văratec, numai bun de călătorit. Într-o sâmbătă generoasă, în formulă completă (părinţii mei + Ciobănaşul), am ajuns la biserica “Sfântul Nicolae” spre finalul zilei, tocmai la timp pentru vizionarea unui apus numai bun de pictat, doar că n-aveam nici ustensile, nici talent. Aşa că l-am imortalizat pe retină, dar şi pe cameră (îl vei putea zări în galerie). Într-un astfel de decor superb, am urcat panta lină spre locul înălţării lăcaşului, din păcate închis la acea oră. Nu erau nici umbre, nici glasuri de oameni, dar poarta spre curte, lăsată deschisă, era semn că puteai veni să te reculegi şi-n alte ceasuri decât o face mulţimea. Desigur, vei dori să pătrunzi şi în incintă, dacă eşti pentru prima oară aici, iar pentru asta nu există un program fix şi nici tarif de vizitare. Am înţeles că preotul care slujeşte (Alexandru Gherghel) locuieşte în apropiere şi este dispus, chiar bucuros să descuie uşa turiştilor întârziaţi (de altfel, un alt sentiment pitit în sertarul cu momente din excursie este căldura cu care am fost primiţi, aşa gălăcioşi şi mirositori a vomă precum eram – nu şi eu 🙂 ).

Începuturi

“Şi totuşi, care-i povestea locului?”, te întrebi. Nici n-ai să afli un răspuns ferm, întrucât izvoarele istorice nu reuşesc să completeze întreaga evoluţie a obiectivului aşezat pe tăpşanul ridicat peste sat. Cea mai acceptată variantă este cea a întemeierii în secolul al XIII-lea, ştiut fiind faptul că de atunci se slujeşte neîntrerupt. Zidită din blocuri de piatră aduse de la Sarmizegetusa, biserica pare să aibe legături mai strânse cu romanii, una dintre ipoteze susţinând că ar fi fost iniţial mausoleul unui general din armata Imperiului. O altă teorie susţine că, la origine, construcţia ar fi servit drept templu al zeului războiului, Marte. Mai mult decât atât, preotul are convingerea că înşişi dacii, încă liberi, închinau ofrande lui Zamolxe în perimetrul în care ulterior s-a clădit ceea ce putem vizita astăzi.

Oricâte speculaţii s-ar vehicula, cert este faptul că, din punct de vedere arhitectural, planul nu respectă orânduirea unei biserici ortodoxe: turla centrală este rectangulară, sprijinită pe patru stâlpi masivi, altarul este îndreptat spre sud, nu spre est, iar cei doi lei de piatră ce odihnesc la exterior, deasupra altarului, adâncesc şi mai mult misterul. O altă curiozitate o reprezintă pictura interioară, care, strat cu strat, descoperă trei stiluri diferite (ultima amprentă aparţinând lui Ştefan Zugravul, din 1443). În plus, aceasta a fost vandalizată de cotropitorii turci, care au scos ochii sfinţilor înfăţişaţi. Un ultim aspect interesant este prezenţa unei icoane ce-l întruchipează pe Iisus în straie populare româneşti – o viziune îndrăzneaţă a autorului, dar cea mai dragă părintelui, se pare.

 

 

Am ajuns şi la încheiere… Sper că te-am convins să te abaţi spre Ţara Haţegului, iar în drumul tău să nu ratezi biserica “Sfântul Nicolae” din Densuş. Te previn doar: fă-ţi loc în portbagaj, căci vei pleca mai bogat decât la sosire. Şi nu uita:

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Din păcate, nu am imagini şi din interior, după cum ai putut observa deja. Iertare!

Surse: www.historia.ro, adevarul.ro, Wikipedia , Google Maps.

Un aer nou la Şinca Veche

Un aer nou la Şinca Veche

Bine te-am regăsit! A trecut ceva vreme de când n-am mai împletit cuvinte… O recentă excursie prin Europa mi-a pus, parcă, frână mâinilor, întrucât mi-a fost imposibil să nu trec România într-un con de umbră, acolo unde ies la iveală lipsurile şi nepăsarea faţă de ocrotirea şi promovarea acestei ţări care le are pe toate. Drept să-ţi spun, am tot şovăit în faţa unei postări în antiteză faţă de tot ceea ce am scris până acum – o scriitură cu puternică tentă antiromânească (că doar e Nefiltrată) pe care am ales, într-un final, să o păstrez doar pentru mine. Cu toate acestea, nu m-am descurajat pentru mult timp – m-au inspirat ungurii, austriecii, cehii, polonezii şi slovacii care îşi văd de ţările lor, astfel că m-am întors la treabă! Ca să-mi alung gândurile rele, am ales o temă spirituală, învăluită în mister divin. Prin august, am petrecut o oră la Şinca Veche şi vreau să îţi povestesc despre asta. Vii?

Cum am ajuns?

Întorcându-ne dintr-un sejur petrecut pe plaiurile moldoveneşti, tăind Transilvania în două, ne-am îndreptat, la ideea mamei, spre satul Şinca Veche, în judeţul Braşov. Ce se află aici? Puţintică răbdare! Personal, nu mai auzisem de acest loc, dar îmbrăţişez cu drag orice nouă destinaţie. Sunt mai multe variante pentru a ajunge (toate, cu maşina), dar am să îţi ofer numai câteva, mai sigure, căci noi ne-am rătăcit puţin la plecare. Astfel, dacă porneşti din Braşov, Europeanul 68 reprezintă ruta mai directă, urmând ca după localitata Perşani să coteşti pe DJ104A, care te aduce la Şinca Veche. A doua posibilitate, mai pe ocolite, o reprezintă DN73, care te poartă până la Râşnov (că tot veni vorba, poţi trage cu ochiul la cele două articole despre oraşul din Ţara Bârsei), după care întâlneşti DN73A. De aici, tot înainte! În schimb, dacă vii dinspre Făgăraş, urmează E68 până la Şercaia, după care intră pe DN73A. Odată ajuns în sat, indiferent ce rută ai ales, DJ104E te va aduce, după un scurt traseu, în faţa porţii complexului de la Mănăstirea Rupestră Şinca Veche! Mare atenţie, sunt două intrări, dar te sfătuiesc să opreşti în prima parcare, e chiar mai aproape de obiectivul de vizitat (precizez acest lucru, întrucât navigatorul ne-a călăuzit până la capăt de drum, ocolind ansamblul). 

Ce se află aici?

În inima naturii, probabil deloc la întâmplare ascunsă în desişul pădurii, zace, de cine ştie când, o grotă care a primit multe nume. Fie că-i spui “Templul Ursitelor”, “Mănăstirea Rupestră” sau “Mănăstirea Săpată în Piatră”, lăcaşul de cult este unul aparte. Ferit vederii, situl face subiectul unei controverse legate de vechimea sa, dublată de o aură enigmatică întreţinută de vorbe din bătrâni, cum că aici s-ar împlini dorinţe exprimate prin rugăciune şi s-ar petrece fenomene paranormale.

Originea, precum spuneam, este dezbătută. Deşi primele menţiuni din izvoarele istorice o plasează în secolul al XVIII-lea, se crede, în baza câtorva temeiuri, că aşezarea ar fi, în fapt, mult mai veche – martora trecerii a câteva mii de ani. Având în vedere cele două altare şi lipsa vreunui semn al crucii pe pereţii încăperilor, se poate argumenta natura precreştină a lăcaşului. Alte voci spun că forma actuală a rezultat în urma degradării survenite în timp, care a dus la surparea pereţilor despărţitori ai două biserici, fapt ce ar explica prezenţa a două altare.

Intrarea este spectaculoasă, astăzi amenajată ingenios prin grija unei fundaţii, lucru despre care îţi voi vorbi imediat. Practic, acoperişul şi structura ce protejează şi susţin templul acoperă ceea ce se putea vedea odată, însă mi s-a părut că îi întăresc măreţia. Avertizat că intri pe propria răspundere, pătrunzi, printr-un intrând săpat de mâini sârguincioase, într-un spaţiu larg, cu boltă. Nu-ţi imaginai incinta ca fiind atât de încăpătoare, aşa-i? Practic, interiorul este format din mai multe camere şi galerii de comunicare, înfăţişarea curentă fiind rodul prăbuşirii câtorva dintre ele, în parte datorită infiltraţiilor, dar şi căutătorilor de comori dacice perindaţi pe aici, semn că obârşia îndepărtată a sitului ar putea fi mai mult decât un zvon. Dacă au găsit ceva, nu ştiu, dar îţi spun ce poţi descoperi tu în continuare.

De departe, cel mai captivant colţ al mănăstirii rupestre îl reprezintă locul în care pare că te afli pe o scenă şi atragi atenţia reflectoarelor. În inima grotei răzbate o lumină ca o binecuvântare, printr-un turn modelat din interior, lăsat fără miez la vârf, astfel încât razele soarelui să mângâie întunericul de sub piatră. Similitudinea cu turla unei biserici ţi se poate părea metaforică, dar cei ce studiază istoria locului presupun că aceasta îi era menirea, lumina pogorâtă în adâncuri asemuindu-se blândeţii unui Dumnezeu al celor care au făurit lăcaşul. Deloc întâmplător este şi faptul că strălucirea soarelui răzbate într-unul dintre altare. De altfel, se spune că energii benefice, canalizate prin turla plină de semnificaţii, l-ar cuprinde pe cel aflat în nevoie, ducându-se buhul că Templul Ursitelor ar îndeplini minuni (drept pentru care ai să vezi, înfipte în toate crăpăturile pereţilor, sute de dorinţe împăturite în hârtii ce par că au ajutat la consolidarea structurii). În plus, s-au răspândit şi vorbe potrivit cărora sub acest ungher, în pământ, ar începe un tunel de comunicare cu cetatea Râşnovului, dar ne rămân numai semnele de întrebare…

Mai mult decât atât, mănăstirii rupestre de la Şinca Veche i s-au atribuit şi fenomene mai puţin înţelese (a căror sursă ar putea fi, fireşte, un amator de senzaţional), precum apariţia unor sfere luminoase în filmuleţele şi fotografiile realizate aici, invizibile la momentul capturii lor pe cameră. Mie nu mi s-au arătat în imagini, dar cine ştie?

Deşi printre însemnele găsite în incintă se află Steaua lui David şi simbolul Yin şi Yang (a căror vechime, declară preotul din Şinca Veche, nu ar depăşi câteva decenii, fiind desenate probabil în scop de derută), există informaţii certe potrivit cărora slujirea a fost în rit creştin-ortodox, timp de vreo două veacuri, până în secolul trecut.

Revitalizarea zonei

Cum în această ţară omul de rând e nevoit de multe ori să preia hăţurile din mâinile unor marionete ce joacă pe scena politică, Maria Bâgiu Marino, un medic epidemiolog din Braşov, pensionat în 2004, a constatat starea deplorabilă a sitului, unde vegetaţia îneca nu numai o grotă, ci şi o istorie captivantă. Astfel, în acelaşi an a pus bazele Fundaţiei Ortodox-Creştine “Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, prin intermediul căreia a transformat complet aşezarea. Primăria i-a concesionat terenul, iar aceasta a demarat ample lucrări de reabilitare a obiectivului turistic, facilitând şi accesul către acesta. Ca rezultat al strădaniei doamnei Bâgiu Marino, Templul Ursitelor este astăzi ferit de intemperii, printr-un acoperiş special gândit. Aceasta nu s-a oprit aici, ci a schimbat peisajul înconjurător, într-un mod prietenos cu natura, astfel că în drum spre bătrâna mănăstire ai parte de o mică drumeţie prin pădure, pe poteci înguste şi întortocheate, delimitate de garduri rustice din nuiele împletite, iar din loc în loc poţi să te odihneşti pe băncuţe de lemn.

Cu alte cuvinte, vii la Şinca Veche pentru pace, armonie şi cu speranţă în suflet. Acest lucru este întărit şi de faptul că la intrarea mai îndepărtată în complexul turistic, cea pe care am accesat-o noi, tot prin sprijinul fundaţiei, s-a ridicat schitul de maici “Sfântul Nectarie”, care adăposteşte o părticică din moaştele acestuia. Construcţia seamănă mai degrabă cu o casă, fiind ridicată din lemn şi sprijinită pe piloni, având în componenţa sa şi toate cele trebuincioase măicuţelor. Din păcate, nu am intrat înăuntru, căci părea a fi mult de mers până la grotă (deşi nu este), iar vremea surprinzător de răcoroasă pentru o zi de august ne-a grăbit paşii.

Un ultim detaliu interesant pe care l-am zărit au fost vreo două magazine de obiecte bisericeşti desprinse parcă din Stăpânul Inelelor, semănând cu locuinţele hobbiţilor, încastrate în pământ, acoperite de verdeaţă. Am dat să intru într-unul, dar era închis. Poate data viitoare…

 

 

În concluzie, judecând acest popas turistic ca un întreg, m-a impresionat, poate mai mult decât farmecul mănăstirii săpate în piatră, însăşi determinarea unei românce de a readuce la viaţă şi în interesul publicului larg un loc neştiut de mulţi. Aşadar, ce mai aştepţi? Fă-ţi drum la Şinca Veche! Dar, până atunci…

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Câteva dintre imagini nu îmi aparţin, se pare că frigul m-a reţinut din fotografiat… 

Surse: www.crestinortodox.ro,  www.sincaveche.ro.