"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

Deodată. Aşa m-am hotărât să scriu din nou.

Dragă prieten iubitor de călătorii, mi-ai lipsit! Nu ştiu dacă sentimentul e reciproc, dar de prea multă vreme nu mi-am mai pătat degetele cu cerneala tastelor (c-aşa-i scriitura modernă). De ce? Din acelaşi motiv pentru care toate lucrurile bune rămân în aşteptare – nu mai citim, nu mai slăbim, nu mai călătorim, căci N-AVEM TIMP. După cum lesne observ din buza grotei în care îmi petrec ultimul an de Facultate de Medicină (hai că am ceva circumstanţe atenuante pentru lipsa mea!), Internetul n-a crăpat fără panseurile mele, ultima dată emise în octombrie trecut. Totuşi, a împărtăşi amintiri dragi şi totodată informaţii utile din aventurile pe plaiuri româneşti mă relaxează, dar şi linişteşte într-o privinţă – aceea că am făcut un demers #PROaceastăţară, deşi gândurile să plec din ea mă pândesc chiar după colţ. Dar cum pământul nu-i de vină pentru cetăţenii ce şi-au construit trib deasupra-i (european, unde mai pui…), continui să promovez turismul intern, alegând să decantez un pic neghina şi să îţi prezint locurile sfinţite de Oamenii rămaşi în România. Aşadar, urmează-mă şi îmbracă-te gros, de această dată urcăm…

… Spre Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac! Sunt convinsă că ai auzit de el. Din anul 2005 încoace, nu-i iarnă în care să nu fie ridicat cu trudă în inima Făgăraşului şi în slăvi la televizor. Astfel, curiozitatea noastră (a mea şi a părinţilor din dotare), îndelung alimentată, s-a astâmpărat în a doua zi a Crăciunului lui 2017 , când am luat calea Transfăgărăşanului pentru a vizita construcţia îngheţată. Mai întâi…

Cum ajungi?

Ca să lămurim de la început un aspect, nu te poţi deplasa cu maşina până la “recepţia” hotelului, întrucât şoseaua ce brăzdează muntele este închisă traficului pe timp de iarnă, destinaţia fiind abordabilă numai dinspre Ardeal. Prin urmare, trebuie să ajungi în judeţul Sibiu, la Cârţişoara, via DN 1 (E 68), din care se desprinde DN 7C. De aici, condu până la Bâlea Cascadă, punctul terminus deszăpezit al Transfăgărăşanului, unde te aşteaptă, după cum ţi-e norocul, o coadă mai mică sau mai mare la îmbarcarea în telecabină. Noi am avut unul de pomină, am zăbovit doar vreo două ore (şi jumătate, poate?), acesta fiind preţul plătit pentru alegerea unei zile libere şi însorite drept moment oportun de plecat de acasă. Pe treptele clădirii din care porneşte cabina s-a lăsat cu următoarele: frig, prietenii şi probabil despărţiri ale unor cupluri solide (pe sistemul “tu ai insistat să venim aici!”). Câţiva colegi de suferinţă, cărora le mulţumim tare, ne-au scurtat aşteptarea cu vreo două ture de traseu, cedând sub presiunea orelor. Când vii din Braşov, no, mai mere să renunţi, dar nu şi atunci când te deplasezi tocmai din judeţul lui Brâncuşi – drept urmare, am rămas.

Revenind la date exacte, sistemul de transport pe cablu dispune de doar două cabine, ce parcurg simultan traseul, în sensuri opuse, fiecare suportând maxim 14 persoane (dar acceptând minim 10), dacă îmi amintesc corect. Orarul de funcţionare este zilnic (inclusiv în weekend), între orele 9:00 şi 17:00, cu o oarecare flexibilitate pentru turiştii ce ratează la mustaţă ultima urcare. Costul poate fi un mic impediment în cazul familiilor mari, întrucât un adult plăteşte 60 de lei pentru o plimbare dus-întors, în timp ce pentru un copil de până la 12 ani, biletul valorează 30 de lei. Nu există reducere pentru elevi mai mari/studenţi/pensionari şi altele asemenea. Achitarea urcării se face la baza de sus a telecabinei, aşadar nu te bucura că nu te întreabă nimeni de bani, iniţial.

Urcarea

Paradoxul anumitor distracţii pentru care faci varice stând la coadă este că, odată ajuns în faţa faptului împlinit, ţi se înmoaie picioarele. Nu mi s-a întâmplat mie, dar fiecare gaşcă/familie are pe cineva curajos care ezită în ultima clipă… După depăşirea acestui moment, mai obişnuieşte-te cu ideea că poţi fi blocat la mare altitudine alături de alţi excursionişti vizibil tulburaţi, ce bruiază liniştea unui întins de alb (sau verde, după anotimp) profeţind legat de oprirea iminentă a energiei electrice. Nici copiii lor nu sunt de neglijat, manipulaţi parcă de un DJ care pune pe repeat onomatopee. Am făcut o mică adaptare a circuitului de care am avut noi parte pentru 60 de lei de căciulă. Hmm, poate te-am convins deja să stai acasă şi nu acesta era scopul. Astfel, ia de citeşte în continuare.

Când reuşeşti să te iţeşti la geam printre capetele celorlalţi, ţi se desfăsoară un adevărat spectacol mut în faţa ochilor. În mod particular interesant la acest traseu este faptul că mai toţi îl parcurgem vara pe patru roţi (uneori, chiar bară la bară), în timp ce în miezul iernii zăpada nu cruţă niciun petec de drum, îngropând toate ungherele în care altădată ne-am oprit să fotografiem serpentinele. Revenind, de sub troiene se ridicau, parcă fără sens, semnele de circulaţie ale unui drum ce renaşte în fiecare Cireşar. Câţiva schiori se încumetaseră să se lase purtaţi de ele. Privind înapoi, ca dintr-un amfiteatru, în arenă se putea admira Transilvania. Mutându-mi privirea spre destinaţie, am zărit la un moment dat Cascada Bâlea, cu apele-i la fel de repezi în existenţa-i temporar solitară. Crestele înnobilate de albul neatins mi-au conferit un sentiment de pace – genul de peisaj pe care, din când în când, trebuie să îl revezi pentru a conştientiza măreţia naturii. Încet, încet, cu gâtul răsucit pe 360 de grade, am ajuns la finalul cursei.

 

 

 

Hotelul de Gheaţă

Păşind din nou pe zăpadă, am îndurat sfidarea soarelui ce tocmai se lăsase după culme, luminând piscurile înalte şi lăsând platoul de la Bâlea Lac într-o umbră geroasă. Imaginea pe care o aveam în minte era cu totul modificată, întrucât lacului îngheţat şi acoperit de zăpadă nu i se puteau desluşi malurile. De altfel, din inima acestuia a fost preluată şi materia primă folosită de meşterii constructori la ridicarea hotelului, unicul de acest gen din sud-estul Europei. Deşi izolat, locul forfotea de turişti vorbitori de limbi diverse, semn că i s-a dus vestea.

Până să îţi prezint interiorul “clădirii”, ce poţi face în împrejurimi, te întrebi? În primul rând, menţionez că la data vizitei noastre nici nu începuse construcţia Bisericii de Gheaţă, în timp ce la ora actuală este deja inaugurată şi sfinţită, eveniment petrecut pe 26 ianuarie – un motiv în plus pentru a-ţi rezerva o zi şi a-mi călca pe urme. În rest, există câteva activităţi distractive practicabile în jurul Cabanei Bâlea. Pe lângă datul cu colacul (cu iertare, nu găsesc o formulare mai inteligentă) pe o pantă lină special amenajată unde poţi să îţi oboseşti copiii, este posibilă închirierea unui scuter (sper că am denumit corect săniuţa), probabil cu mulţi bani pentru 15 minute, care să te plimbe pe aria lacului. Nu în ultimul rând, dacă nu ai rate la bancă sau alte responsabilităţi majore, te poţi aventura cu skiurile pe versanţii abrupţi, precum am observat că au făcut câţiva turişti în căutare (cu lumânarea!) de adrenalină. Şi-acum, că ţi-au cam îngheţat mâinile, intră degrabă la căldură… Stai, ce?

În schimbul a 15 lei pentru adulţi, respectiv 10 lei pentru copiii între 3 şi 12 ani, te poti lăfăi la o temperatură medie de 2 grade Celsius în incinta hotelului. În acest an, s-a optat pentru o tematică muzicală, spirit în care sunt decorate toate cele 14 camere, dar şi cele 6 igluuri separate. Spre exemplu, poţi vizita camere denumite “ABBA”, “Corina Chiriac”, “Prince”, “Madonna” sau “Michael Jackson”, fiecare înzestrată cu piese de mobilier şi decoraţiuni sculptate cu măiestrie din blocuri de gheaţă. În cazul în care visezi la petrecerea unei nopţi într-una dintre ele, confortul este o cerinţă la care trebuie să renunţi, întrucât, deşi evaluat la 3 stele, de alte sute ce licăresc pe cerul nopţii Făgăraşului te vor despărţi câţiva metri cubi de gheaţă, fiind necesari saci de dormit (oferiţi de gazde) pentru a putea suporta frigul. Un alt “moft” de lăsat acasă este intimitatea, întrucât vastele apartamente nu dispun de uşi masive tăiate din adâncurile lacului, ci de perdeluţe albastre care să creeze impresia de spaţiu privat. Totuşi, nu uita şi portofelul, căci ai de scos din buzunar 100 de Euro pentru o cameră dublă, respectiv 150 de Euro pentru un iglu. În ceea ce priveşte restaurantul, nu ştiu cât de picante sunt preparatele, dar peste preţuri a căzut ceva piper!

 

 

De final

După ce ne-am îmbogăţit suficient tolba cu amintiri şi memoria telefonului cu poze, ne-am aşezat la coada numărul doi, cea de la coborârea cu telecabina – nu la fel de consumatoare de timp, din fericire. Aplecaţi peste vale, am profitat de ultimele minute la înălţime, admirând orizontul la crepuscul – momentul la care a ajuns şi istorisirea mea (ei, noi am continuat seara la Târgul de Crăciun de la Sibiu, dar asta-i o poveste pentru altă dată).  Una peste alta, în ciuda frigului pătrunzător şi a îndelungii aşteptări, consider că merită să îţi planifici o excursie către această destinaţie, unică în ţară şi nu numai, râvnită de străini din toate colţurile lumii şi devenită deja tradiţie într-o Românie în care te-ai obişnuit să nu se întâmple nimic.

 

 

Sper că ţi-a plăcut revenirea mea într-ale scrisului, iar dacă eşti nou pe site, te invit să-i explorezi conţinutul! Să ne auzim cu bine şi, sper eu, ceva mai des… Până atunci,

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Google Maps, www.hotelofice.com, www.agerpres.ro, balealac.ro.