"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

Deodată. Aşa m-am hotărât să scriu din nou.

Dragă prieten iubitor de călătorii, mi-ai lipsit! Nu ştiu dacă sentimentul e reciproc, dar de prea multă vreme nu mi-am mai pătat degetele cu cerneala tastelor (c-aşa-i scriitura modernă). De ce? Din acelaşi motiv pentru care toate lucrurile bune rămân în aşteptare – nu mai citim, nu mai slăbim, nu mai călătorim, căci N-AVEM TIMP. După cum lesne observ din buza grotei în care îmi petrec ultimul an de Facultate de Medicină (hai că am ceva circumstanţe atenuante pentru lipsa mea!), Internetul n-a crăpat fără panseurile mele, ultima dată emise în octombrie trecut. Totuşi, a împărtăşi amintiri dragi şi totodată informaţii utile din aventurile pe plaiuri româneşti mă relaxează, dar şi linişteşte într-o privinţă – aceea că am făcut un demers #PROaceastăţară, deşi gândurile să plec din ea mă pândesc chiar după colţ. Dar cum pământul nu-i de vină pentru cetăţenii ce şi-au construit trib deasupra-i (european, unde mai pui…), continui să promovez turismul intern, alegând să decantez un pic neghina şi să îţi prezint locurile sfinţite de Oamenii rămaşi în România. Aşadar, urmează-mă şi îmbracă-te gros, de această dată urcăm…

… Spre Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac! Sunt convinsă că ai auzit de el. Din anul 2005 încoace, nu-i iarnă în care să nu fie ridicat cu trudă în inima Făgăraşului şi în slăvi la televizor. Astfel, curiozitatea noastră (a mea şi a părinţilor din dotare), îndelung alimentată, s-a astâmpărat în a doua zi a Crăciunului lui 2017 , când am luat calea Transfăgărăşanului pentru a vizita construcţia îngheţată. Mai întâi…

Cum ajungi?

Ca să lămurim de la început un aspect, nu te poţi deplasa cu maşina până la “recepţia” hotelului, întrucât şoseaua ce brăzdează muntele este închisă traficului pe timp de iarnă, destinaţia fiind abordabilă numai dinspre Ardeal. Prin urmare, trebuie să ajungi în judeţul Sibiu, la Cârţişoara, via DN 1 (E 68), din care se desprinde DN 7C. De aici, condu până la Bâlea Cascadă, punctul terminus deszăpezit al Transfăgărăşanului, unde te aşteaptă, după cum ţi-e norocul, o coadă mai mică sau mai mare la îmbarcarea în telecabină. Noi am avut unul de pomină, am zăbovit doar vreo două ore (şi jumătate, poate?), acesta fiind preţul plătit pentru alegerea unei zile libere şi însorite drept moment oportun de plecat de acasă. Pe treptele clădirii din care porneşte cabina s-a lăsat cu următoarele: frig, prietenii şi probabil despărţiri ale unor cupluri solide (pe sistemul “tu ai insistat să venim aici!”). Câţiva colegi de suferinţă, cărora le mulţumim tare, ne-au scurtat aşteptarea cu vreo două ture de traseu, cedând sub presiunea orelor. Când vii din Braşov, no, mai mere să renunţi, dar nu şi atunci când te deplasezi tocmai din judeţul lui Brâncuşi – drept urmare, am rămas.

Revenind la date exacte, sistemul de transport pe cablu dispune de doar două cabine, ce parcurg simultan traseul, în sensuri opuse, fiecare suportând maxim 14 persoane (dar acceptând minim 10), dacă îmi amintesc corect. Orarul de funcţionare este zilnic (inclusiv în weekend), între orele 9:00 şi 17:00, cu o oarecare flexibilitate pentru turiştii ce ratează la mustaţă ultima urcare. Costul poate fi un mic impediment în cazul familiilor mari, întrucât un adult plăteşte 60 de lei pentru o plimbare dus-întors, în timp ce pentru un copil de până la 12 ani, biletul valorează 30 de lei. Nu există reducere pentru elevi mai mari/studenţi/pensionari şi altele asemenea. Achitarea urcării se face la baza de sus a telecabinei, aşadar nu te bucura că nu te întreabă nimeni de bani, iniţial.

Urcarea

Paradoxul anumitor distracţii pentru care faci varice stând la coadă este că, odată ajuns în faţa faptului împlinit, ţi se înmoaie picioarele. Nu mi s-a întâmplat mie, dar fiecare gaşcă/familie are pe cineva curajos care ezită în ultima clipă… După depăşirea acestui moment, mai obişnuieşte-te cu ideea că poţi fi blocat la mare altitudine alături de alţi excursionişti vizibil tulburaţi, ce bruiază liniştea unui întins de alb (sau verde, după anotimp) profeţind legat de oprirea iminentă a energiei electrice. Nici copiii lor nu sunt de neglijat, manipulaţi parcă de un DJ care pune pe repeat onomatopee. Am făcut o mică adaptare a circuitului de care am avut noi parte pentru 60 de lei de căciulă. Hmm, poate te-am convins deja să stai acasă şi nu acesta era scopul. Astfel, ia de citeşte în continuare.

Când reuşeşti să te iţeşti la geam printre capetele celorlalţi, ţi se desfăsoară un adevărat spectacol mut în faţa ochilor. În mod particular interesant la acest traseu este faptul că mai toţi îl parcurgem vara pe patru roţi (uneori, chiar bară la bară), în timp ce în miezul iernii zăpada nu cruţă niciun petec de drum, îngropând toate ungherele în care altădată ne-am oprit să fotografiem serpentinele. Revenind, de sub troiene se ridicau, parcă fără sens, semnele de circulaţie ale unui drum ce renaşte în fiecare Cireşar. Câţiva schiori se încumetaseră să se lase purtaţi de ele. Privind înapoi, ca dintr-un amfiteatru, în arenă se putea admira Transilvania. Mutându-mi privirea spre destinaţie, am zărit la un moment dat Cascada Bâlea, cu apele-i la fel de repezi în existenţa-i temporar solitară. Crestele înnobilate de albul neatins mi-au conferit un sentiment de pace – genul de peisaj pe care, din când în când, trebuie să îl revezi pentru a conştientiza măreţia naturii. Încet, încet, cu gâtul răsucit pe 360 de grade, am ajuns la finalul cursei.

 

 

 

Hotelul de Gheaţă

Păşind din nou pe zăpadă, am îndurat sfidarea soarelui ce tocmai se lăsase după culme, luminând piscurile înalte şi lăsând platoul de la Bâlea Lac într-o umbră geroasă. Imaginea pe care o aveam în minte era cu totul modificată, întrucât lacului îngheţat şi acoperit de zăpadă nu i se puteau desluşi malurile. De altfel, din inima acestuia a fost preluată şi materia primă folosită de meşterii constructori la ridicarea hotelului, unicul de acest gen din sud-estul Europei. Deşi izolat, locul forfotea de turişti vorbitori de limbi diverse, semn că i s-a dus vestea.

Până să îţi prezint interiorul “clădirii”, ce poţi face în împrejurimi, te întrebi? În primul rând, menţionez că la data vizitei noastre nici nu începuse construcţia Bisericii de Gheaţă, în timp ce la ora actuală este deja inaugurată şi sfinţită, eveniment petrecut pe 26 ianuarie – un motiv în plus pentru a-ţi rezerva o zi şi a-mi călca pe urme. În rest, există câteva activităţi distractive practicabile în jurul Cabanei Bâlea. Pe lângă datul cu colacul (cu iertare, nu găsesc o formulare mai inteligentă) pe o pantă lină special amenajată unde poţi să îţi oboseşti copiii, este posibilă închirierea unui scuter (sper că am denumit corect săniuţa), probabil cu mulţi bani pentru 15 minute, care să te plimbe pe aria lacului. Nu în ultimul rând, dacă nu ai rate la bancă sau alte responsabilităţi majore, te poţi aventura cu skiurile pe versanţii abrupţi, precum am observat că au făcut câţiva turişti în căutare (cu lumânarea!) de adrenalină. Şi-acum, că ţi-au cam îngheţat mâinile, intră degrabă la căldură… Stai, ce?

În schimbul a 15 lei pentru adulţi, respectiv 10 lei pentru copiii între 3 şi 12 ani, te poti lăfăi la o temperatură medie de 2 grade Celsius în incinta hotelului. În acest an, s-a optat pentru o tematică muzicală, spirit în care sunt decorate toate cele 14 camere, dar şi cele 6 igluuri separate. Spre exemplu, poţi vizita camere denumite “ABBA”, “Corina Chiriac”, “Prince”, “Madonna” sau “Michael Jackson”, fiecare înzestrată cu piese de mobilier şi decoraţiuni sculptate cu măiestrie din blocuri de gheaţă. În cazul în care visezi la petrecerea unei nopţi într-una dintre ele, confortul este o cerinţă la care trebuie să renunţi, întrucât, deşi evaluat la 3 stele, de alte sute ce licăresc pe cerul nopţii Făgăraşului te vor despărţi câţiva metri cubi de gheaţă, fiind necesari saci de dormit (oferiţi de gazde) pentru a putea suporta frigul. Un alt “moft” de lăsat acasă este intimitatea, întrucât vastele apartamente nu dispun de uşi masive tăiate din adâncurile lacului, ci de perdeluţe albastre care să creeze impresia de spaţiu privat. Totuşi, nu uita şi portofelul, căci ai de scos din buzunar 100 de Euro pentru o cameră dublă, respectiv 150 de Euro pentru un iglu. În ceea ce priveşte restaurantul, nu ştiu cât de picante sunt preparatele, dar peste preţuri a căzut ceva piper!

 

 

De final

După ce ne-am îmbogăţit suficient tolba cu amintiri şi memoria telefonului cu poze, ne-am aşezat la coada numărul doi, cea de la coborârea cu telecabina – nu la fel de consumatoare de timp, din fericire. Aplecaţi peste vale, am profitat de ultimele minute la înălţime, admirând orizontul la crepuscul – momentul la care a ajuns şi istorisirea mea (ei, noi am continuat seara la Târgul de Crăciun de la Sibiu, dar asta-i o poveste pentru altă dată).  Una peste alta, în ciuda frigului pătrunzător şi a îndelungii aşteptări, consider că merită să îţi planifici o excursie către această destinaţie, unică în ţară şi nu numai, râvnită de străini din toate colţurile lumii şi devenită deja tradiţie într-o Românie în care te-ai obişnuit să nu se întâmple nimic.

 

 

Sper că ţi-a plăcut revenirea mea într-ale scrisului, iar dacă eşti nou pe site, te invit să-i explorezi conţinutul! Să ne auzim cu bine şi, sper eu, ceva mai des… Până atunci,

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Google Maps, www.hotelofice.com, www.agerpres.ro, balealac.ro.

Început de martie la Sibiu – partea a II-a

Început de martie la Sibiu – partea a II-a

                        Mă ierţi dacă ultima dată am lăsat firul poveştii cam în pripă, dar sunt multe de spus şi mă temeam că n-ai să reuşeşti să mă urmăreşti până la final. Astfel, azi voi continua restul (şi cea mai mare parte a) istorisirii. Află câte poţi face într-un weekend la Sibiu şi hai după noi!

Înapoi în centru…            

                De cum am revenit în inima oraşului, toate temerile cu privire la goliciunea străzilor ni s-au spulberat: străduţele forfoteau de oameni, unii grăbiţi printre tarabele cu mărţişoare, alţii opintiţi în faţa vreuneia mai răsărite. Scrutând într-o baie de soare oferta de sezon, am ajuns încetişor în Piaţa Mare. Timpul era încă tânăr, dar mai toate atracţiile turistice închideau la ora 17:00, aşa că trebuia să ne facem un mic plan. Te vom purta imediat prin liniştea Bisericii Romano-Catolice, emblema oricărei vederi nostalgice întruchipând Sibiul, înălţimile ameţitoare (mai ales pentru Robert :))) ale clopotniţei Catedralei Evanghelice (da, ştiu am făcut un adevărat tur al religiilor, continuat duminică), iar mai apoi printre colecţiile baronului Brukenthal. Şi nu numai!

 

Sibiu - România Nefiltrată
Ne-am întors!

             

Biserica Romano-Catolică “Sfânta Treime”  

                Căutând un pic de linişte în mijlocul zarvei din Piaţa Mare, am intrat preţ de minute bune în calmul bisericii Romano-Catolice. Contrastând cu sobrietatea exteriorului, elementele arhitecturale şi decorative din incintă îţi bucură ochii. A fost construită de iezuiţi (ce aparţin ordinului călugăresc “Societatea lui Iisus”, aflat în serviciul direct al papei), în stil baroc, între anii 1726 şi 1733, ulterior ridicându-se un turn-clopotniţă (1738), decroşat faţă de navă (naos), prin gangul căruia sigur ai trecut de atâtea ori spre Piaţa Mică. Înăuntru, poţi admira (sau ruga, evident, precum am întâlnit câţiva credincioşi catolici) de la vitraliile atent lucrate la începutul veacului trecut la Budapesta şi pictura altarului datând din vremea construcţiei, la orga actuală a bisericii, instalată în anul 1860, de provenienţă vieneză. Pentru pasionaţi, mai multe detalii chiar aici. După ce ne-am odihnit pe băncile masive (tipice bisericii catolice), cugetând în tăcere, ne-a doborât răcoarea şi am ieşit în piaţa scăldată în soare. Până nu uit să precizez, intrarea este gratuită!

 

 

Catedrala Evanghelică

                  Trecând pe lângă ea în dimineaţa zilei de sâmbătă, văzuserăm că se poate urca în turnul de şapte nivele, fapt ce m-a surprins, întrucât niciodată în vizitele mele de până atunci nu aflasem că te poţi bucura de o panoramă atât de frumoasă asupra Sibiului. Cu această informaţie în minte, am trecut aşadar pragul catedralei în aceeaşi după-amiază. Situată în Piaţa Huet, aceasta este una dintre cele mai impresionante clădiri gotice din Transilvania, finalizată în anul 1520 şi aparţinând cultului Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România (ce îi cuprinde pe credincioşii luterani vorbitori de limbă germană). Păşind pe culoarul central, cu piatra topită de paşii neconteniţi din vremuri imemorabile şi până astăzi, interiorul maiestuos te învăluie într-o aură de mister din alte timpuri. Cândva, am asistat la un concert de orgă aici, care reverbera ireal în incinta catedralei. Că tot veni vorba, marea orgă a bisericii, instalată în 1914, este cea mai mare din sud-estul Europei.

În turnul Catedralei

                  După ce am rezonat cu atmosfera sobră a catedralei, am început să urcăm prin turnul înalt de aproximativ 74 de metri. Robert, deşi avid de fotografii inedite, e şi puţin stingher în spaţii claustrofobe care duc spre înălţimi ameţitoare, astfel că a fost amuzant (video mai jos). Iniţial se urcă pe o scară de piatră în spirală, dar apoi scările de lemn (cu un aer mai degrabă şubred) se întretaie în hăul turnului, astfel că s-a montat o plasă sub ele, încât să nu poţi zări “fundul sacului”. După ce îţi dai sufletul până sus, ajungi la nivelul celor trei clopote (unde nu vrei să fii în apropiere de ora exactă), iar apoi la ultimul nivel, la care sunt ataşate patru mici turnuleţe dispuse în cele patru zări, astfel încât să poţi admira în voie tot văzduhul. Locul meu preferat a fost cel din care, dincolo de armonia oraşului, poţi străbate până la munţii Făgăraş, încă ninşi pe piscuri la început de martie. Recomandăm cu drag învingerea spaimei de altitudine şi ascensiunea către acest loc care cu siguranţă rămâne nu numai în fotografiile digitale, dar şi în cele din amintiri. Din păcate, nu am luat notiţe referitoare la programul de vizitare de-a lungul anului (iar Internetul oferă informaţii contradictorii), dar în acea sâmbătă se putea intra în biserică şi turn între orele 10:00 şi 17:00, iar preţul a fost de 3 lei pentru studenţi (sper să nu mă înşel), în timp ce biletul întreg costa doar câțiva lei în plus (promit să nu mai uit să fotografiez toate aceste amănunte!)

 

 

 

 

 

Muzeul Brukenthal

                 După coborârea din înalturi, am poposit către o altă destinaţie turistică must have din Sibiu, şi anume Muzeul Brukenthal. Din capul locului îţi spun că nici eu, nici Robert nu ne pricepem să gustăm şi comentăm cu pertinenţă lucrări de artă, dar cei ce înţeleg cu adevărat pictura se vor regăsi aici într-un mediu propice, întrucât colecţia este importantă şi întruneşte pânze semnate de nume mari româneşti şi nu numai.

Cine a fost baronul Samuel von Brukenthal?

                 Palatul care îi poartă numele, aflat în Piaţa Mare, dar şi galeria de artă pe care o găzduieşte sunt roadele efortului şi pasiunii pentru cultură a lui Samuel von Brukenthal, un jurist sas, ajuns Guvernator al Transilvaniei, ce a trăit între anii 1721 şi 1803. În 1779 a ridicat, în stilul barocului târziu, edificiul elegant în care a organizat în timpul vieţii numeroase serate muzicale şi literare, devenite un centru de spiritualitate al regiunii. Încă din 1790, colecţiile de artă europeană ale baronului au fost accesibile publicului, cu trei ani anterior deschiderii muzeului Luvru din Paris. În 1817, graţie dispoziţiilor sale prin testament, palatul devine muzeu public, cunoscut ca Muzeul Brukenthal, contribuind la pionieratul instituţiilor de acest gen din Europa. Programul de vizitare al palatului Brukenthal, aici.

Atenţie la biletul unic de vizitare! 

                Sibiul oferă oportunitatea profitabilă de a vizita cât mai multe obiective (lista lor şi preţurile aferente, chiar aici) în baza unui singur tichet, drept pe care noi nu ni l-am însuşit, întrucât domnul casier de la Brukenthal nu a ştiut să ne explice foarte bine ce include biletul. Noi am optat pentru galeriile de Artă Românească şi Artă Europeană, dar şi expoziţiile extra din palat, pentru care am plătit vreo 11 lei fiecare (preţ redus pentru studenţi), însă abia acum când sap după informaţii, de pe siteul muzeului aflu că aveam dreptul la toate celelalte locaţii partenere. Deşi nu am fi avut timp să parcurgem tot traseul, am ajuns totuşi duminică dimineaţa la muzeul de Istorie (casa Altemberger), pentru care am plătit în plus, deşi nu mai era cazul. Aşadar, ţine minte acest aspect, e un artificiu util prin care poţi să-ţi fructifici maximal timpul petrecut la Sibiu.

 

 

Turnul Sfatului

               După ce ne-am odihnit picioarele în studio preţ de vreo oră, am revenit cu forţe proaspete, gata să cucerim apusul lăsat peste oraş. Deşi turnul Sfatului este mai scund decât turnul Catedralei Evanghelice, nu am regretat noul urcuş, întrucât jocul soarelui la asfinţit a fost parcă şi mai frumos, dar te las să priveşti imaginile. Construit în secolul al XIII-lea, acesta a găzduit iniţial la parterul său poarta de intrare spre cea de-a doua centură de fortificaţii a oraşului. Ulterior, după prăbuşirea etajelor superioare din 1585, s-au efectuat ample lucrări de reconstrucţie, finalizate în anul 1588 şi marcate printr-o placă de piatră inscripţionată în limba latină, situată deasupra gangului de trecere dintre Piaţa Mare şi Piaţa Mică. După secolul al XV-lea, turnul preia diverse roluri, printre care cel de depozit de cereale, punct de observare a incendiilor, închisoare sau muzeu. Astăzi, îl poţi vizita pentru preţul simbolic de numai 2 lei, în fiecare zi între orele 10:00 şi 20:00 pe timp de iarnă sau începând de la ora 8:00, vara.

 

 

Un moment… culinar! 

               Tot ce mi-a mai rămas să-ţi povestesc din ziua de sâmbătă este şi cel mai delicios moment, la propriu. La recomandarea domnului Sergiu, am mers agale prin pasajul şi piaţa Aurarilor, iar pe strada Târgului am găsit un altfel de restaurant. Micuţ, simplu, dar cochet, anunţat doar de firma albastră în monotonia caselor vechi din Oraşul de Jos, Syndicat Gourmet surprinde cu rafinamentul nepretenţios prin care îşi răsfaţă clienţii fie cu preparate româneşti reinventate, fie, precum se şi recomandă pe pagina de Facebook, cu bucate aromate, adunate din jurul lumii. Pasiunea lor pentru bucătărie merge până într-atâta încât se mândresc cu ingredientele exclusiv naturale pe care le folosesc, dinamica meniului în funcţie de anotimp, pastele din aluat proaspăt frământat şi deserturile fără zahăr şi gluten. Cu alte cuvinte, te afli într-un local care se respectă şi care te respectă. Servirea este promptă, iar atmosfera este intimă şi liniştită. E bine de ştiut că restaurantul este închis lunea. Ce am consumat? Voi lăsa imaginile să-ţi explice… A fost o cină pe cinste!

 

 

Duminică dimineaţă

               Of… nu mai era mult şi urma să plecăm! Dar aşa cunoşti finalul unei călătorii reuşite, după asemuirea cu un vis frumos la limita dintre somn şi veghe. Profitând de ultimele momente prin însoritul Sibiu, ne-am abătut niţel din drumul spre gară (unde am mers devreme pentru a lua biletele, ca să fim siguri că prindem loc în tren) şi am efectuat ultimele incursiuni religioase. 

Catedrala Mitropolitană

               Mai întâi, am intrat în Catedrala Mitropolitană, unde tocmai se desfăşura liturghia obişnuită duminicală. De cum intri în curte, se impune prin măreţie şi îţi lasă un sentiment de trăinicie. Având hramul “Sfânta Treime”, lăcaşul ortodox construit între anii 1902 şi 1906 reprezintă, încă de la inaugurare, catedrala Arhiepiscopiei Sibiului şi a Mitropoliei Ardealului. Arhitectural, edificiul prezintă caracteristicile unei bazilici bizantine, fiind o copie la scară redusă a Sfintei Sofia din Istanbul. Interiorul, în mijlocul căruia tronează un candelabru aurit cu 76 de becuri, executat la Viena, are o capacitate de 2000 de persoane şi este pictat în culori vii. După ce am asistat câteva minute la slujbă, am pornit spre gară. Ceva în plus: chiar în faţa catedralei, pe latura opusă a străzii, tronează o plăcuţă inscripţionată astfel: “Aici, a poposit Mihai Eminescu pe vremea când era sufleur la trupa dramatică a lui Matei Pascaly”.

Biserica ursulinelor

                 Pornind agale la pas, undeva dincolo de Piaţa Mare am întâlnit o nouă biserică ce ne-a stârnit curiozitatea. Mai degrabă austeră la exterior, ne-a întâmpinat cu un fior la auzul corului unit într-un singur glas, aidoma lumânărilor ce ard într-o singură flacără. Şi aici se oficia slujba de duminică. Ne aflam în biserica ursulinelor, aparţinând cultului romano-catolic, însă tot aici îşi desfăşoară serviciile religioase şi preoţii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (precum se întâmpla şi când am intrat noi). Biserica parohială a acestui ultim cult, cea a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este ocupată de BOR încă din 1948, astfel că, începând cu 1992, călugăriţele ursuline au aprobat, sub numeroase condiţii, închirierea lăcaşului de cult pentru desfăşurarea slujbelor greco-catolice. Construită în secolul al XV-lea de călugării dominicani, în 1728 a fost dată în grija călugăriţelor aparţinând Ordinului Ursulinelor (catolic), care au adus modificări importante bisericii, de la un stil gotic, la baroc. Din păcate, nu ştiu din ce motiv, răsfoind printre poze, văd că am omis să fotografiem atât acest lăcaş de cult, cât şi Catedrala Mitropolitană. Ne pare rău!

Muzeul de Istorie Casa Altemberger

                După întoarcerea de la gară, ne-am aventurat încă de la deschidere (fiind singurii vizitatori) prin muzeul de Istorie Casa Altemberger. Aici, îţi reamintesc că am plătit vreo 13 lei de căciulă, deşi aparent deţineam un bilet unic de vizitare din ziua precedentă. Vezi, e util să mă citeşti! Casa Altemberger-Pempflinger, construită de primarul oraşului (Thomas, evident Altemberger) în perioada 1470-1491, a fost achiziţionată în 1545 de magistratura oraşului, devenind timp de 400 de ani (până în 1948) sediul Primăriei. Astăzi, găzduieşte muzeul de Istorie al Sibiului, care are multe de oferit. Turul se începe cu sectorul “Evoluţia comunităţilor umane în sudul Transilvaniei”, pe care noi l-am considerat chiar interesant. Dincolo de vitrine sunt aranjate la scară naturală diverse incinte gospodăreşti sau obiecte ce reflectă stilul de viaţă al populaţiilor din regiune, încă din paleolitic, până în perioada medievală. Ulterior, ai multe de văzut, printre care sălile de arme şi tezaurul din turn. Mai multe detalii, însă, chiar aici.

 

 

              După alte vreo două ore de respirat aerul central, însufleţit parcă mai abitir de turiştii nehotărâţi pe lângă tarabele cu mărţişoare (cât să ne facă în ciudă că plecam), am pornit-o spre cazare şi apoi pe lungul drum spre casă, mulţumită CFR. Păţania de la întoarcere o ştii deja, iar dacă nu, revino la partea I!

             Sperăm că te-ai simţit bine călătorind prin prisma experienţei noastre şi a ceea ce am reuşit eu să transpun în cuvinte. Sibiul e Sibiu în orice anotimp. Am zis!

 

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Wikipedia, http://www.brukenthalmuseum.rohttp://www.sibiu-turism.rohttp://baroc.sibiu.ro.

Început de martie la Sibiu – partea I

Început de martie la Sibiu – partea I

                     Probabil gândeşti acum că nu vei afla nimic nou, doar ai mai fost în Sibiu. Sau poate că nu l-ai vizitat încă. În ambele situaţii, ţi-l aminteşti sau îl vezi la televizor fie în dogoarea verii, stropită de valurile de turişti pestriţi, fie cu prilejul deja faimosului Târg de Crăciun. Ei, iată că eu i-am luat pulsul la debutul primăverii şi este, încă o dată, încântător. Vino într-o plimbare pe aleile din muzeul ASTRA, străduţele pavate din cetate, turnurile cu privelişti ce pot fi înrămate în amintiri frumoase şi alte câteva locuri pe care te las să le descoperi pe parcurs. Pentru ca experienţa să fie completă, convocă un partener iscusit într-ale fotografiei şi, de ce nu, chiar partenerul de suflet. Dacă sunt una şi aceeaşi persoană, cu atât mai bine. Se întâmplă ca eu să am acest noroc, astfel că am călătorit, din nou, alături de Ciobănaş! Hai după noi!

                   Când, cum?          Am pornit la drum vineri, 3 martie, pe la ora 14:00, cu încheiere duminică, târziu, graţie CFR (revin acuş cu păţania). Într-un scurt sfârşit de săptămână, am izbutit să “bifăm” numeroase obiective, dar să ne şi ospătăm din bunătăţile câtorva localuri centrale. Am ales ca mijloc de transport trenul, care nu merită în afara statutului de student (care are biletul gratuit). Spre Sibiu sunt doar vreo trei trenuri directe din Bucureşti, la ore care s-ar putea să te aranjeze sau nu, iar legăturile pot fi la limită sau îţi pot mânca din timpul efectiv petrecut la destinaţie. Sfatul meu este să iei maşina, dacă dispui de ea. Evident, dacă porneşti din altă parte, rămâne doar să te amuzi la situaţia noastră. Pe jumătate agasantă, pe jumătate hilară este aşadar povestea întoarcerii (na, că am început cu sfârşitul!), când la Făgăraş s-a curmat fără presimţiri destinul locomotivei trenului de 15:13. După anunţul vag că durează vreo două ore până ne mobilizăm, am hotărât să ne mutăm catrafusele într-un personal cu destinaţia Braşov, cu legătură de aici spre Bucureşti, în acest ultim tren savurând pentru prima dată experienţa adolescentină de a sta pe culoarul vagonului (de tip bar, măcar ne-am respectat), pe jos. Deci cam aşa poţi lua trei trenuri pe vreo 300 de kilometri.

 

 

                  Unde am stat?         Într-un loc care se numeşte Down Town Studio, foarte aproape de centru. Pentru aproape 200 de lei pentru două nopţi, ai la dispoziţie un studio (include baie, bucătărie) complet utilat, dar în care oricum nu îţi vei petrece mult timp, întrucât ai de respirat aerul oraşului. Este situat într-o curte tipic transilvăneană, adică dincolo de porţile înalte ce nu permit priviri pe furişdar menţionez că aceasta este împărţită cu alte câteva locuinţe, fapt care nu ne-a deranjat, căci abia de i-am întrezărit pe locatarii acestora, ardeleni ce nu s-au dezis de traiul molcom la adăpostul casei (mai am câteva chestiuni de punctat referitor la programul scurt de “funcţionare” al acestor oameni). Proprietarul, notoriul domn Sergiu (foarte apreciat pe Booking), despre care am înţeles că deţine şi un alt studio, este, în termeni informali, super de treabă. Ne-a explicat ce merită văzut cu harta în faţă, în ce localuri să luăm masa, cu ce să ne deplasăm prin oraş şi chiar ne-a oferit la discreţie cafea şi zahăr brun (foarte utile dacă am fi fost dependenţi de licoare).

                  Prima seară             Ajungând la locul de cazare în jurul orei 20:00, nu am zăbovit prea mult şi am pornit-o la pas prin centrul istoric, care-mi pare de fiecare dată un muzeu în aer liber. Prima oară am făcut cunoştinţă cu oraşul în urmă cu zece ani, când şi-a însuşit pe drept titlul de Capitală Culturală Europeană şi ţin minte că am rămas tare plăcut impresionată. Am tot revenit de atunci, cu aceeaşi plăcere, dar acum, pentru prima dată, l-am străbătut nu alături de părinţi, ci de Robert, înscriind noi amintiri pe rafturile memoriei, mai altfel, mai nu ştiu cum. Cu poezia asta în suflet am ieşit la plimbare, când, de fapt, ne-a biciuit un frig cu miros încă de iarnă, pe care l-am înfruntat prin pieţele gemând de pustietate, localnicii fiind demult ascunşi pe sub acoperişuri, iar turiştii – nicăieri. Ne-am foit repejor preţ de vreo oră, până ce ne-a gonit temperatura spre studio, plecând oarecum cu inima îndoită, sperând că Sibiul urma să devină mai animat a doua zi, precum îl ştiam de obicei.

 

 

                 Dimineaţa pe răcoare           Sâmbătă dimineaţa, pe un soare darnic, dar vânt rece, am pornit conştiincioşi spre Pădurea Dumbrava, unde se află muzeul în aer liber al Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, în mai puţine cuvinte – un muzeu al satului. Ţintind spre autobuzul 13, a cărui staţie mai apropiată este “Muzeul de Ştiinţe Naturale” (informaţii despre program, aici), eram cam singurii t(u)rişti matinali de pe străduţe. Magazinele încă nu se deschiseseră, căsuţele cu mărţişoare erau ferecate, totul părea paralizat. Având convingerea că totuşi nu vom irosi o întreagă zi de weekend, iată-ne ajunşi la ASTRA.

 

 

 

                 Ce e de văzut aici?            Complexul muzeal ASTRA înglobează mai multe proiecte culturale (pe care le găseşti urmând linkul), dar atracţia principală o reprezintă muzeul în aer liber de care tocmai ţi-am spus. În schimbul unui preţ modic (2 lei pentru studenţi, dar atenţie – pe siteul menţionat vei găsi preţurile din 2016, uşor mai mari faţă de momentul actual, bileul redus fiind catalogat la 3,5 lei, iar cel pentru adulţi, la 17 lei), te plimbi ore în şir printre gospodăriile, atelierele, adăposturile animale, morile de vânt şi de apă ale ţăranilor de pretutindeni, căci te afli într-un foarte veridic sat multiregional, unde ai ocazia să reflectezi la condiţiile de trai (mult mai simple, dar aflate în comuniune fericită cu natura) ale oamenilor altor secole. De la bisericuţa strămutată în care se oficia o slujbă cu o mână de oameni, la turma de oi dintr-un ţarc, mirate, parcă, de vizita Ciobănaşului, de la machetele funcţionale ale diverselor utilaje acţionate de forţa morii de apă, la gâştele gureşe eliberate printre primele pâlcuri de iarbă ale anului, acest muzeu-parc nu te lasă rece oricare ar fi temperatura (noi l-am parcurs pe un vânt tăios). Deşi nu poti vedea interioarele majorităţii locuinţelor (eu am reuşit să adun totuşi câteva impresii furişându-mi privirea pe la ferestre), ansamblul rămâne captivant şi te face să vrei să descoperi şi originea casei de colo, a construcţiei de peste drum sau a întrebuinţării utilajului din curtea vecină. Totul era dominat de imparţialitatea lacului îngheţat, o surpriză pentru noi la început de martie, în al cărui luciu glacial se oglindea cerul Sibiului. Până nu uit să precizez – din locul de unde îţi procuri biletele poţi face rost (pentru 3 lei) de un ghid al muzeului, unde găseşti o hartă a sa, dar şi explicaţii suplimentare. Noi am zăbovit pe aici vreo trei ceasuri şi jumătate, încă de la ora deschiderii (9:00). Programul se încheie la ora 17:00 şi este zilnic, de luni până duminică (ceva rar).

 

 

 

 

                   Atenţie la întoarcere             Nerăbdători să ne bucurăm de restul zilei, am pornit spre staţia autobuzului care ne adusese la destinaţie. Când colo, ce să vezi, pe la orele prânzului circulă mai răruţ, că-i mai drăguţ. Aşa, din oră în oră. Şi tocmai trecuse. Apă’ nu-i bai, am comandat un taxi repejor, care ne-a dus înapoi spre centru şi…

                                                                      va urma… Fii pe fază!

 

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: http://muzeulastra.rohttp://www.tursib.ro