"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Ăăă, cum începi un articol după o pauză de 10 luni? Căci da, atâta vreme a trecut de la ultima noastră întâlnire și am câteva explicații de dat. Convingătoare, promit! În puține cuvinte, am chiulit de la tastatură ca să devin medic. Doctor medic, mai exact. Sună înălțător și deopotrivă pompos, știu, dar ghici cine tocmai și-a ridicat diploma? Practic, din pricina pregătirii pentru examenele de licență și rezidențiat am renunțat la foarte multe, inclusiv la plăcerea de a călători și, implicit, de a scrie pe blog. Dar asta rămâne o discuție pentru altă dată, mai potrivită pentru o temă asupra a “100 de moduri prin care poți intra în depresie”. Toate eforturile au meritat, însă. Deși mă voi putea numi doctor abia în ani de zile (în sensul profund, complet, al cuvântului), pot spune că închei binișor anul 2018. Și, cum dintr-un final perfect nu putea lipsi o nouă postare, iată-mă aici, îndrăznind să învii amintiri dragi din singurele zile toride de iulie în care mi-am îngăduit să iau o pauză. Așadar, dragă cititorule, te invit să mă urmezi într-o scurtă, dar savuroasă incursiune în tărâmul Apusenilor! Nu, n-am escaladat vreun vârf montan, dar cu siguranță a fost un sport extrem să ajungem la…

Gârda de Sus!

Această extravaganță, de a părăsi câmpul muncii (biroul meu), n-a fost, firește, propunerea mea. Cu toate acestea, efectele ei au fost cât se poate de benefice. Deși traseul a fost imaginat în jurul dorinței de a (re)vizita peștera Scărișoara (Alba), punctul culminant al excursiei a fost cu totul altul, întrucât alegerea unui loc de cazare în apropiere s-a dovedit a fi însăși de neuitat, ba chiar potențial motiv de revoltă pentru utilizatorii neexperimentați ai turismului românesc. Noi, în schimb (părinții mei și Ciobănașul), ne-am simțit de zile mari! Stai să vezi!

Rezervarea

Recunoaște, când vine vorba de Booking, vigilența ta este îndreptată mai ales către ultima zi a anulării gratuite, dar ceva la care nu te aștepți prea des este ca pin-ul (nu coniferul) de pe hartă să fie așezat greșit. Așa, cu o eroare de peste 10 kilometri. Concret, cabana la care urma să înnoptăm se afla virtual într-un loc sigur pentru cetățeanul străin de acele meleaguri, în centrul comunei Gârda de Sus. Nu și în realitate, însă. Dacă pare că am observat rapid inadvertența, te înșeli: cu vreo două zile înainte de plecare am realizat că adresa nu coincidea cu locația de pe Google Maps, însă gazdele s-au scuzat telefonic (după plata în avans a șederii, trebuie să menționez) pentru mica/marea scăpare și au trimis asigurări cum că destinația este perfect accesibilă pe 4 roți. Înțelegând faptul că este ok ca în Gârda competențele digitale să nu fie un must have al traiului cotidian, am pornit la drum cu entuziasm.

Cum am ajuns?

În cursa noastră către inima Apusenilor am parcurs trasee și am marcat locuri dragi mie, în parte povestite pe-ndelete în articole mai vechi (vezi: Transalpina și Neștiuta Ampoița – sălașul plăcintelor fabuloase ale mamei Luța), altele încă neexplorate pe blog (cetatea Alba Carolina din Alba Iulia). Mai exact, pentru a ajunge la Gârda de Sus, am urmat DN74, ce pornește din Alba Iulia, cotind apoi pe DN74A la Abrud și, în cele din urmă, pe DN75, care trece prin centrul comunei (aflată în vecinătatea stațiunii Arieșeni, trebuie să precizez). Ei bine, dacă marcajul pe hartă al pensiunii ar fi fost corect, am fi putut să ne relaxăm. Numai că proprietatea se afla de fapt într-unul dintre satele aparținând Gârdei, și anume Dealu Frumos (pentru dezambiguizare, vezi imaginea de mai jos). După ce am cutreierat pe cont propriu o vreme, asistența telefonică (și nu numai) oferită de către gazde s-a dovedit a fi imperios necesară. Practic, din asfalt se desprindea o cărare mai lată, săpată de ploi și brăzdată de bolovani, care făcea ca ultimii kilometri să pară o distanță uriașă de străbătut. Drept urmare, am convenit să fim preluați de către proprietar într-o Dacie “Papuc” imună la micile inconveniente, într-una dintre cele mai faine plimbări off-road de care am avut parte vreodată. 

Hartă Gârda de Sus - România Nefiltrată

O seară de suflet

Lăsându-ne mașina într-o parcare la marginea pădurii și trecând cu vederea faptul că ni se ascunsese adevărul privind calitatea drumului până în ultimul moment, ne-am înghesuit în vehicul la limita claustrofobiei și am realizat că tot răul fusese spre bine. După fiecare vârf de deal se ițeau noi și vaste peisaje colinare superbe, dintre cele care inspiră marii pictori să-și cinstească pânzele cu cele mai vii culori. Ici-colo, câte o căsuță modestă marca singura intervenție umană în acest tablou sacru, de nu știai dacă să-i crezi pe localnici izolați sau, mai degrabă, binecuvântați. Va trebui să mă crezi pe cuvânt în descrierea mea, căci din cauza hârtoapelor ne-am balansat binișor și n-am apucat să facem vreo fotografie. Într-un sfârșit, am răzbit! Departe de orice, dar în sânul naturii, priveliștea din jurul cabanei a reușit să mă deconecteze total de la grijile aflate pe biroul de acasă. Lătratul îndepărtat al câinilor din vecini, sunetul greierilor vuind a-nserat de vară, tălăngile vacilor întoarse de la păscut, copiii bucălați ai gazdelor, pisica sperioasă, leagănul domol, fragii împrăștiați în voie pe lângă casă, toate acestea m-au purtat înapoi în copilăria-mi îndrăgită, parțial rurală, pe care nu mi-o amintesc întru totul (de altfel, cred că rezonanța cu anumite momente din viață transcede memoria). Pentru o clipă, i-am invidiat pe acei oameni calzi (căci, în ciuda neînțelegerii dezbătute, s-au dovedit a fi o simplă familie tânără și primitoare, la început de drum în branșă). Mi-am revenit rapid la gândul că trebuie să le fi fost tare greu. Oare? Azvârliți în vacarmul vreunui oraș cenușiu și ticsit, probabil ar fi socotit același lucru (despre noi). După lăsarea întunericului, ne-am retras înăuntru și am savurat câteva plăcinte moțești care au desăvârșit perfect ziua.

A doua zi

Acea duminică a început mult mai devreme ca de obicei. Din întâmplare, m-am trezit chiar în zorii zilei și mi-am spus că răsăritul trebuie să aibă farmec și dincolo de malul mării. Și am avut dreptate: de la prima rază până la final, soarele a sărutat tot cuprinsul pe nesimțite, readucându-l la viață. Deși până la ora micului dejun s-a instalat ploaia, lumina dimineții mi-a rămas în suflet. După o masă copioasă în stil tradițional și niscai emoții legate de întoarcerea pe terenul accidentat, am demarat cu încrederea șoferului în capabilitățile vechii Dacii, lăsând în urmă acel colț de Rai.

Ghețarul de la Scărișoara

Nu departe, se află satul Ghețari. Nu degeaba-și poartă numele, întrucât aici se află cel mai mare ghețar subteran din România, în peștera Scărișoara (de altfel, și scopul voiajului nostru). Pentru a o vizita, teama de înălțimi nu-ți va fi de mare ajutor, întrucât accesul se face pe un vârtej de scări metalice (alunecoase în condițiile meteo date mai sus) în zig-zag, care tapetează pereții avenului (puț, prăpastie verticală cu deschidere circulară) cu un diametru și o adâncime în jurul a 50 de metri. Coborârea este de-a dreptul captivantă și oferă cadre unice în țară, pentru care vei face multe opriri. În ultima porțiune, treptele sunt de lemn și mult mai abrupte, astfel că, în ciuda scenei amețitoare, ești nevoit să-ți îndrepți privirea și către picioare. La bază, după ce-ți recapeți suflul, intrarea propriu-zisă în peșteră se face printr-un spectaculos portal larg deschis, care invită în adâncul muntelui. Nu vei ajunge prea departe, însă, întrucât complexul speologic format din “săli”, “rezervații” și chiar o “biserică”, ce reprezintă porțiuni ale unei singure mari încăperi, este parțial dedicat exclusiv cercetării. Timpul însuși a stagnat în blocul masiv de gheață, aprecieri științifice afirmând că acesta și-ar fi început formarea în urmă cu peste 10.000 de ani. În scurt timp, am străbătut întreaga zonă amenajată turistic, pe măsură ce frigul ne pătrundea în oase (sfat: îmbracă-te gros, indiferent de anotimp) și am părăsit incinta glacială. Că tot veni vorba, tururile sunt ghidate și trebuie să aștepți formarea unui grup de minim 10 persoane (numărul nu este tocmai exact, întrucât în acea zi ploioasă, la început de program, expectanțele personalului nu erau, probabil, ridicate). Orarul de vizitare și prețul aferent sunt expuse mai jos – informații preluate chiar de la sursă.

Întoarcerea acasă

Cum suntem campioni la vizitat-viteză, spre casă am reușit o oprire la Roșia Montană, o urcare la Cetatea Deva, o redescoperire a Castelului Corvinilor din Hunedoara (toate fiind pontențiale teme pentru postări viitoare) și un ultim popas pe malul lacului Cinciș, unde n-a mai rămas, din păcate, timp să ne-nfruptăm din delicioasa supă cremă de ciuperci și hribi în pituță, despre care am scris cu patos aici.

Trecând peste sentimentul dulce-amărui de a reveni la rutina zilnică, această miniexcursie marcată de neprevăzutul caracteristic călătoriilor alături de familia mea a punctat un moment frumos din vara-mi mult prea ternă din acest an. Mai mult decât atât, sper că am reușit să te conving să experimentezi ținuturi, obiective turistice și oameni noi cu mai multă lejeritate și mai puțină crispare, căci de multe ori ceea ce pare să ruineze o vacanță o face, de fapt, memorabilă.

Vezi-ți de țara ta! Am zis.

Surse: Wikipedia, Google Maps.

P.S.: Cabana Gabriela.

P.P.S.: Proprietarii au corectat între timp locația pe Google Maps. 

 

A fost odată Lucian Blaga

A fost odată Lucian Blaga

Te previn de pe acum – astăzi e altfel.

Începuturi

Nu ştiu pe cine am s-ating, probabil nu pe cei din propria-mi generaţie, căci am fost copilul ăla ciudat din clasă care, deşi nu iubea deloc comentariile aferente orei de română, cu tot tacâmul ce trebuia discutat şi interpretat şi răstălmăcit şi dezgropat din mormânt ca să ghicim starea de spirit a lui Eminescu în timp ce scria al treilea cuvânt din al patrulea vers din al şaptelea catren din a n-a poezie (huh, să respir puţin), a fost purtat totuşi pe gânduri şi răscolit de unele vorbe literare, poate lipsite de interes pentru ceilalţi. În anii de şcoală, pe când iubirile se trăiau în bănci şi se terminau înainte de a începe, se conturau primele iluzii romantice. Despre ce tot bat câmpii? Ia de citeşte.

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri că într-o zi oarecare am deschis cartea la pagina asta. Să tot fi fost clasa a şaptea. Învăţam oximoronul. Şi nu l-am mai uitat niciodată, visând departe spre ziua când (un “el”) mi s-ar adresa: “Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea”. Eh, îi am căprui, dar ăsta-i deja un detaliu. Astăzi este despre Lucian Blaga, căci numai ce i-am vizitat casa memorială, locul copilăriei sale, de la Lancrăm (Alba).

Despre un mare român

Blaga e la îndemâna oricui. Dacă ai carte, ai parte, iar dacă ai “valoare”, se află pe bancnota de 200 de lei. A trăit frumos între 1895 şi 1961, dar nu-l găseşti la Bellu, ci este înmormântat la solicitarea sa chiar în vechiul cimitir din Lancrăm, în liniştea obârşiei sale. Nici că putea alege altfel omul care a spus că “veşnicia s-a născut la sat”. Al nouălea copil al unei familii de preoţi, poetul (şi dramaturgul, jurnalistul, filozoful, profesorul universitar) a deprins taina vorbirii abia la vârsta de patru ani, afirmând la maturitate despre sine că anii copilăriei i-au stat “sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”. Curios lucru, poate tăcerea coace-n adâncurile minţii idei mai izbutite. Puţin spus, în ceea ce-l priveşte pe Lucian Blaga. În volumul său de debut, publicat la Sibiu în 1919, “Poemele luminii”, se regăseşte şi “Izvorul nopţii”, poezia îndrăgită de mine. Tânărul de atunci, la 24 de ani, vârsta mea de astăzi, a reuşit să rezoneze peste veac cu un copil căzut în visare în prima bancă dinspre uşă, iar pentru asta îi mulţumesc.

Casa memorială

Revenind la duminica excursiei noastre, eu am tot insistat să-i vizităm baştina, mânată nu ştiu exact de ce anume, că nu-s vreo cititoare cufundată în poeme cu substrat demn de a face subiectul unui roman. Speram, poate, să-i văd manuscrisul într-un colţ de masă, rodul unei străfulgerări de-o clipă, rămas într-un timp mai vechi, mai elegant şi poate mai sensibil, amprente gălbui ale trecerii nesimţite a vremii făcându-i cinste. Dar n-a fost. În schimb, alte schiţe împânzeau decorul, reînviind atmosfera şi înnobilând incinta. Privind, am conchis: mâzgâliturile lui Blaga, când renunţa la vreo metaforă, îmi fac caligrafia de ruşine. Ce frumos se scria, cândva.

Casa, recondiţionată de vreo 17 ani (din informaţiile oferite de către drăguţa doamnă care ne-a şi taxat intrarea), deloc modestă, aş spune, este mobilată cu piesele originale. În curte se mai află o construcţie la care nu am avut acces şi o cumpănă zăbovind deasupra unei fântâni din care de demult nu s-o mai fi scos apă, dar lângă care poţi reflecta la umbră pe două băncuţe. Îţi voi prezenta restul detaliilor în descrierea fotografiilor. De asemenea, tariful şi programul apar în imagini.

 

 

Cum ajungi?

Te-am avertizat că azi e diferit. Ştiu că de obicei prezint la început traseul, dar am lăsat datele exacte pentru final, ca să nu-mi întinez efortul artistic (râd). Lancrăm este situat la drumul mare, pe E 81, la o aruncătură de băţ de Sebeş (în administraţia căruia se şi află). Poţi vizita casa memorială a poetului aflându-te în tranzit spre Alba Iulia (unde chiar îţi recomand să ajungi!) sau, în sens invers, spre Deva, Sibiu sau Şugag, această ultimă cale purtându-te pe Transalpina.

De final, “Izvorul nopţii”:

“Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.”

P.S. Căutând poezia, am observat că puţine site-uri au scris “adâncii”, găsind mai degrabă “adânci”. Ce n-am mai uitat de la ora de română a fost cum doamna profesoară a accentuat importanţa acelui “i”, prin substantivizarea adjectivului culminând oda dedicată ochilor iubitei. Dar deja mă dau mare. Ce să mai, mergi la Lancrăm, călătoreşte, trăieşte, iubeşte şi mergi la oftalmolog, căci e mare pacoste cu ochii ăştia.

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Wikipedia, Google Maps.