"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

Deodată. Aşa m-am hotărât să scriu din nou.

Dragă prieten iubitor de călătorii, mi-ai lipsit! Nu ştiu dacă sentimentul e reciproc, dar de prea multă vreme nu mi-am mai pătat degetele cu cerneala tastelor (c-aşa-i scriitura modernă). De ce? Din acelaşi motiv pentru care toate lucrurile bune rămân în aşteptare – nu mai citim, nu mai slăbim, nu mai călătorim, căci N-AVEM TIMP. După cum lesne observ din buza grotei în care îmi petrec ultimul an de Facultate de Medicină (hai că am ceva circumstanţe atenuante pentru lipsa mea!), Internetul n-a crăpat fără panseurile mele, ultima dată emise în octombrie trecut. Totuşi, a împărtăşi amintiri dragi şi totodată informaţii utile din aventurile pe plaiuri româneşti mă relaxează, dar şi linişteşte într-o privinţă – aceea că am făcut un demers #PROaceastăţară, deşi gândurile să plec din ea mă pândesc chiar după colţ. Dar cum pământul nu-i de vină pentru cetăţenii ce şi-au construit trib deasupra-i (european, unde mai pui…), continui să promovez turismul intern, alegând să decantez un pic neghina şi să îţi prezint locurile sfinţite de Oamenii rămaşi în România. Aşadar, urmează-mă şi îmbracă-te gros, de această dată urcăm…

… Spre Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac! Sunt convinsă că ai auzit de el. Din anul 2005 încoace, nu-i iarnă în care să nu fie ridicat cu trudă în inima Făgăraşului şi în slăvi la televizor. Astfel, curiozitatea noastră (a mea şi a părinţilor din dotare), îndelung alimentată, s-a astâmpărat în a doua zi a Crăciunului lui 2017 , când am luat calea Transfăgărăşanului pentru a vizita construcţia îngheţată. Mai întâi…

Cum ajungi?

Ca să lămurim de la început un aspect, nu te poţi deplasa cu maşina până la “recepţia” hotelului, întrucât şoseaua ce brăzdează muntele este închisă traficului pe timp de iarnă, destinaţia fiind abordabilă numai dinspre Ardeal. Prin urmare, trebuie să ajungi în judeţul Sibiu, la Cârţişoara, via DN 1 (E 68), din care se desprinde DN 7C. De aici, condu până la Bâlea Cascadă, punctul terminus deszăpezit al Transfăgărăşanului, unde te aşteaptă, după cum ţi-e norocul, o coadă mai mică sau mai mare la îmbarcarea în telecabină. Noi am avut unul de pomină, am zăbovit doar vreo două ore (şi jumătate, poate?), acesta fiind preţul plătit pentru alegerea unei zile libere şi însorite drept moment oportun de plecat de acasă. Pe treptele clădirii din care porneşte cabina s-a lăsat cu următoarele: frig, prietenii şi probabil despărţiri ale unor cupluri solide (pe sistemul “tu ai insistat să venim aici!”). Câţiva colegi de suferinţă, cărora le mulţumim tare, ne-au scurtat aşteptarea cu vreo două ture de traseu, cedând sub presiunea orelor. Când vii din Braşov, no, mai mere să renunţi, dar nu şi atunci când te deplasezi tocmai din judeţul lui Brâncuşi – drept urmare, am rămas.

Revenind la date exacte, sistemul de transport pe cablu dispune de doar două cabine, ce parcurg simultan traseul, în sensuri opuse, fiecare suportând maxim 14 persoane (dar acceptând minim 10), dacă îmi amintesc corect. Orarul de funcţionare este zilnic (inclusiv în weekend), între orele 9:00 şi 17:00, cu o oarecare flexibilitate pentru turiştii ce ratează la mustaţă ultima urcare. Costul poate fi un mic impediment în cazul familiilor mari, întrucât un adult plăteşte 60 de lei pentru o plimbare dus-întors, în timp ce pentru un copil de până la 12 ani, biletul valorează 30 de lei. Nu există reducere pentru elevi mai mari/studenţi/pensionari şi altele asemenea. Achitarea urcării se face la baza de sus a telecabinei, aşadar nu te bucura că nu te întreabă nimeni de bani, iniţial.

Urcarea

Paradoxul anumitor distracţii pentru care faci varice stând la coadă este că, odată ajuns în faţa faptului împlinit, ţi se înmoaie picioarele. Nu mi s-a întâmplat mie, dar fiecare gaşcă/familie are pe cineva curajos care ezită în ultima clipă… După depăşirea acestui moment, mai obişnuieşte-te cu ideea că poţi fi blocat la mare altitudine alături de alţi excursionişti vizibil tulburaţi, ce bruiază liniştea unui întins de alb (sau verde, după anotimp) profeţind legat de oprirea iminentă a energiei electrice. Nici copiii lor nu sunt de neglijat, manipulaţi parcă de un DJ care pune pe repeat onomatopee. Am făcut o mică adaptare a circuitului de care am avut noi parte pentru 60 de lei de căciulă. Hmm, poate te-am convins deja să stai acasă şi nu acesta era scopul. Astfel, ia de citeşte în continuare.

Când reuşeşti să te iţeşti la geam printre capetele celorlalţi, ţi se desfăsoară un adevărat spectacol mut în faţa ochilor. În mod particular interesant la acest traseu este faptul că mai toţi îl parcurgem vara pe patru roţi (uneori, chiar bară la bară), în timp ce în miezul iernii zăpada nu cruţă niciun petec de drum, îngropând toate ungherele în care altădată ne-am oprit să fotografiem serpentinele. Revenind, de sub troiene se ridicau, parcă fără sens, semnele de circulaţie ale unui drum ce renaşte în fiecare Cireşar. Câţiva schiori se încumetaseră să se lase purtaţi de ele. Privind înapoi, ca dintr-un amfiteatru, în arenă se putea admira Transilvania. Mutându-mi privirea spre destinaţie, am zărit la un moment dat Cascada Bâlea, cu apele-i la fel de repezi în existenţa-i temporar solitară. Crestele înnobilate de albul neatins mi-au conferit un sentiment de pace – genul de peisaj pe care, din când în când, trebuie să îl revezi pentru a conştientiza măreţia naturii. Încet, încet, cu gâtul răsucit pe 360 de grade, am ajuns la finalul cursei.

 

 

 

Hotelul de Gheaţă

Păşind din nou pe zăpadă, am îndurat sfidarea soarelui ce tocmai se lăsase după culme, luminând piscurile înalte şi lăsând platoul de la Bâlea Lac într-o umbră geroasă. Imaginea pe care o aveam în minte era cu totul modificată, întrucât lacului îngheţat şi acoperit de zăpadă nu i se puteau desluşi malurile. De altfel, din inima acestuia a fost preluată şi materia primă folosită de meşterii constructori la ridicarea hotelului, unicul de acest gen din sud-estul Europei. Deşi izolat, locul forfotea de turişti vorbitori de limbi diverse, semn că i s-a dus vestea.

Până să îţi prezint interiorul “clădirii”, ce poţi face în împrejurimi, te întrebi? În primul rând, menţionez că la data vizitei noastre nici nu începuse construcţia Bisericii de Gheaţă, în timp ce la ora actuală este deja inaugurată şi sfinţită, eveniment petrecut pe 26 ianuarie – un motiv în plus pentru a-ţi rezerva o zi şi a-mi călca pe urme. În rest, există câteva activităţi distractive practicabile în jurul Cabanei Bâlea. Pe lângă datul cu colacul (cu iertare, nu găsesc o formulare mai inteligentă) pe o pantă lină special amenajată unde poţi să îţi oboseşti copiii, este posibilă închirierea unui scuter (sper că am denumit corect săniuţa), probabil cu mulţi bani pentru 15 minute, care să te plimbe pe aria lacului. Nu în ultimul rând, dacă nu ai rate la bancă sau alte responsabilităţi majore, te poţi aventura cu skiurile pe versanţii abrupţi, precum am observat că au făcut câţiva turişti în căutare (cu lumânarea!) de adrenalină. Şi-acum, că ţi-au cam îngheţat mâinile, intră degrabă la căldură… Stai, ce?

În schimbul a 15 lei pentru adulţi, respectiv 10 lei pentru copiii între 3 şi 12 ani, te poti lăfăi la o temperatură medie de 2 grade Celsius în incinta hotelului. În acest an, s-a optat pentru o tematică muzicală, spirit în care sunt decorate toate cele 14 camere, dar şi cele 6 igluuri separate. Spre exemplu, poţi vizita camere denumite “ABBA”, “Corina Chiriac”, “Prince”, “Madonna” sau “Michael Jackson”, fiecare înzestrată cu piese de mobilier şi decoraţiuni sculptate cu măiestrie din blocuri de gheaţă. În cazul în care visezi la petrecerea unei nopţi într-una dintre ele, confortul este o cerinţă la care trebuie să renunţi, întrucât, deşi evaluat la 3 stele, de alte sute ce licăresc pe cerul nopţii Făgăraşului te vor despărţi câţiva metri cubi de gheaţă, fiind necesari saci de dormit (oferiţi de gazde) pentru a putea suporta frigul. Un alt “moft” de lăsat acasă este intimitatea, întrucât vastele apartamente nu dispun de uşi masive tăiate din adâncurile lacului, ci de perdeluţe albastre care să creeze impresia de spaţiu privat. Totuşi, nu uita şi portofelul, căci ai de scos din buzunar 100 de Euro pentru o cameră dublă, respectiv 150 de Euro pentru un iglu. În ceea ce priveşte restaurantul, nu ştiu cât de picante sunt preparatele, dar peste preţuri a căzut ceva piper!

 

 

De final

După ce ne-am îmbogăţit suficient tolba cu amintiri şi memoria telefonului cu poze, ne-am aşezat la coada numărul doi, cea de la coborârea cu telecabina – nu la fel de consumatoare de timp, din fericire. Aplecaţi peste vale, am profitat de ultimele minute la înălţime, admirând orizontul la crepuscul – momentul la care a ajuns şi istorisirea mea (ei, noi am continuat seara la Târgul de Crăciun de la Sibiu, dar asta-i o poveste pentru altă dată).  Una peste alta, în ciuda frigului pătrunzător şi a îndelungii aşteptări, consider că merită să îţi planifici o excursie către această destinaţie, unică în ţară şi nu numai, râvnită de străini din toate colţurile lumii şi devenită deja tradiţie într-o Românie în care te-ai obişnuit să nu se întâmple nimic.

 

 

Sper că ţi-a plăcut revenirea mea într-ale scrisului, iar dacă eşti nou pe site, te invit să-i explorezi conţinutul! Să ne auzim cu bine şi, sper eu, ceva mai des… Până atunci,

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Google Maps, www.hotelofice.com, www.agerpres.ro, balealac.ro.

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Voie bună, călătorule! Ştiu, n-am mai răspuns la apel de ceva vreme, dar nu reuşesc să dedic suficiente ore scrisului, mai ales de când principalul blog pe care îmi aştern gândurile este lucrarea de licenţă. Cu toate acestea, am citit cândva că “timpul, ni-l facem”, astfel că voi încerca să păstrez un echilibru între activităţile studenţeşti şi cele recreaţionale. Trecând la subiect, am ales pentru astăzi să rămân în sfera misterelor lăcaşelor de cult (după ce ultima dată te-am purtat la Mănăstirea Rupestră de la Şinca Veche), tocmai pentru că pe cel ce urmează să ţi-l prezint l-am vizitat chiar de curând, trezindu-mi dragi amintiri din copilărie. Vino după mine în Ţara Haţegului, la Densuş, să trecem pragul celei mai vechi biserici româneşti în care încă se mai slujeşte!

Biserica “Sfântul Nicolae” dăinuie de atâtea secole, încât istoricii şi localnicii se întrec în estimări, cutezând să meargă până departe în trecut, în efortul de a data acest veritabil templu de piatră. Te-am intrigat niţel? Stai să îţi povestesc mai întâi cum ajungi aici, iar în cazul în care tocmai ai citit “şniţel”, fugi la bucătărie. Îţi urez poftă bună: fie la citit, fie la masă (cu promisiunea de a reveni!).

Traseul spre biserică

Există câteva variante rutiere până în inima satului Densuş din Hunedoara. Nu că n-ar exista tren, dar calea ferată e mai mult ferită şi cea mai apropiată staţie este la Subcetate, de unde va trebui să cauţi apoi o altă modalitate de transport până la destinaţia finală. No bine, păi să revenim la partea carosabilă: fie că porneşti dinspre Simeria, fie dimpotrivă, ţi-ai pierdut răbdarea aşteptând la semafoare pe Defileul Jiului, urmezi E79 până la Haţeg, după care intri pe DN68. Tot pe acest Drum Naţional circuli şi dacă vii dinspre Caransebeş, doar că nu mai eşti nevoit să ajungi până în fostul regat al berii “Haţegana”, căci în dreptul localităţii Toteşti trebuie să coteşti (ce potrivire!) pe DJ687G, care te duce la ţintă. Există şi o rută alternativă, un drum comunal cu numărul 90, care se desprinde tot din DN68, dar nu bag mâna în foc pentru el. 

Împrejurimi

Poate c-ar trebui să închei povestea cu acest aspect, dar cadrul natural şi istoric ce împresoară curtea bătrânei bisericuţe nu poate fi lăsat spre final. Ţara Haţegului reprezintă un tărâm puternic legat atât de originea noastră ca neam – prin capitala Daciei romanizate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cât şi de credinţa noastră ortodoxă – pelerinajul acerb din ultimii ani la Mănăstirea Prislop, locul de odihnă al părintelui Arsenie Boca, stând mărturie. Din depărtare, Retezatul veghează neobosit peste vale, tăcut, dar grăitor. Cred că nu-i nevoie de argumente în plus pentru a te convinge că merită să explorezi întreaga zonă, dat fiind faptul că distanţele dintre obiective sunt relativ mici şi uşor de parcurs cu maşina. Văleu (sau poate tulai?), era să uit! Poţi să te repezi şi pe malul lacului Cinciş, căci sper că n-ai uitat supa cremă de ciuperci în pituţă (dacă nu ştii despre ce vorbesc, citeşte, rogu-te, “Picant, dulce-acrişor”)!

De ce aici?

Îmi amintesc destul de viu (primul impuls a fost “vag”, dar mi-am dat seama că mint) cum într-o dimineaţă, în urmă cu unsprezece ani, înarmată cu pacheţele ascunse prin ghiozdane pestriţe, punguţe şi lămâi utilizate după consumul pacheţelelor, dar şi păzită de câţiva părinţi curajoşi veniţi în ajutorul doamnelor profesoare (tata, prezent!), clasa mea demara spre ce avea să fie o excursie de pomină prin ţinutul-vedetă al articolului de astăzi. Printre altele, am făcut o oprire chiar la biserica din Densuş, moment în care i-am aflat povestea. Din memorie îmi revin câteva imagini clare: anunţul de la intrarea în curtea lăcaşului, forma neobişnuită a construcţiei de piatră, răcoarea dintre zidurile groase şi-un liliac (sau poate doi?) rătăcind printre icoane, coborât din întunecimea acoperişului care-l camufla (nu, nu m-a frapat, căci sobrietatea bisericii părea a fi un context potrivit pentru zborul unui liliac, animal de care mă tem, de altfel…).

Nu ştiu cât m-a pătruns atunci emoţia locului, căci anumite lucruri sunt înţelese abia mai târziu, dar cert este că am revenit ulterior – cel mai recent, luna trecută. Faptul care m-a determinat definitiv să abordez tema este o fotografie zărită din întâmplare, dar poate nu întâmplător, în cadrul unei expoziţii foto. Prezentată ca înfricoşătoare sub cerul îndoliat de lăsarea nopţii, biserica era etalată lângă masa la care am servit cele mai bune sărmăluţe în foi de varză din vreun restaurant – Clubul Ţăranului din Bucureşti (despre el, cu o altă ocazie).

 

România Nefiltrată - Densuş
Vorba englezului, “what were the odds”?

La Densuş în septembrie

A fost un început de toamnă văratec, numai bun de călătorit. Într-o sâmbătă generoasă, în formulă completă (părinţii mei + Ciobănaşul), am ajuns la biserica “Sfântul Nicolae” spre finalul zilei, tocmai la timp pentru vizionarea unui apus numai bun de pictat, doar că n-aveam nici ustensile, nici talent. Aşa că l-am imortalizat pe retină, dar şi pe cameră (îl vei putea zări în galerie). Într-un astfel de decor superb, am urcat panta lină spre locul înălţării lăcaşului, din păcate închis la acea oră. Nu erau nici umbre, nici glasuri de oameni, dar poarta spre curte, lăsată deschisă, era semn că puteai veni să te reculegi şi-n alte ceasuri decât o face mulţimea. Desigur, vei dori să pătrunzi şi în incintă, dacă eşti pentru prima oară aici, iar pentru asta nu există un program fix şi nici tarif de vizitare. Am înţeles că preotul care slujeşte (Alexandru Gherghel) locuieşte în apropiere şi este dispus, chiar bucuros să descuie uşa turiştilor întârziaţi (de altfel, un alt sentiment pitit în sertarul cu momente din excursie este căldura cu care am fost primiţi, aşa gălăcioşi şi mirositori a vomă precum eram – nu şi eu 🙂 ).

Începuturi

“Şi totuşi, care-i povestea locului?”, te întrebi. Nici n-ai să afli un răspuns ferm, întrucât izvoarele istorice nu reuşesc să completeze întreaga evoluţie a obiectivului aşezat pe tăpşanul ridicat peste sat. Cea mai acceptată variantă este cea a întemeierii în secolul al XIII-lea, ştiut fiind faptul că de atunci se slujeşte neîntrerupt. Zidită din blocuri de piatră aduse de la Sarmizegetusa, biserica pare să aibe legături mai strânse cu romanii, una dintre ipoteze susţinând că ar fi fost iniţial mausoleul unui general din armata Imperiului. O altă teorie susţine că, la origine, construcţia ar fi servit drept templu al zeului războiului, Marte. Mai mult decât atât, preotul are convingerea că înşişi dacii, încă liberi, închinau ofrande lui Zamolxe în perimetrul în care ulterior s-a clădit ceea ce putem vizita astăzi.

Oricâte speculaţii s-ar vehicula, cert este faptul că, din punct de vedere arhitectural, planul nu respectă orânduirea unei biserici ortodoxe: turla centrală este rectangulară, sprijinită pe patru stâlpi masivi, altarul este îndreptat spre sud, nu spre est, iar cei doi lei de piatră ce odihnesc la exterior, deasupra altarului, adâncesc şi mai mult misterul. O altă curiozitate o reprezintă pictura interioară, care, strat cu strat, descoperă trei stiluri diferite (ultima amprentă aparţinând lui Ştefan Zugravul, din 1443). În plus, aceasta a fost vandalizată de cotropitorii turci, care au scos ochii sfinţilor înfăţişaţi. Un ultim aspect interesant este prezenţa unei icoane ce-l întruchipează pe Iisus în straie populare româneşti – o viziune îndrăzneaţă a autorului, dar cea mai dragă părintelui, se pare.

 

 

Am ajuns şi la încheiere… Sper că te-am convins să te abaţi spre Ţara Haţegului, iar în drumul tău să nu ratezi biserica “Sfântul Nicolae” din Densuş. Te previn doar: fă-ţi loc în portbagaj, căci vei pleca mai bogat decât la sosire. Şi nu uita:

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Din păcate, nu am imagini şi din interior, după cum ai putut observa deja. Iertare!

Surse: www.historia.ro, adevarul.ro, Wikipedia , Google Maps.

Un aer nou la Şinca Veche

Un aer nou la Şinca Veche

Bine te-am regăsit! A trecut ceva vreme de când n-am mai împletit cuvinte… O recentă excursie prin Europa mi-a pus, parcă, frână mâinilor, întrucât mi-a fost imposibil să nu trec România într-un con de umbră, acolo unde ies la iveală lipsurile şi nepăsarea faţă de ocrotirea şi promovarea acestei ţări care le are pe toate. Drept să-ţi spun, am tot şovăit în faţa unei postări în antiteză faţă de tot ceea ce am scris până acum – o scriitură cu puternică tentă antiromânească (că doar e Nefiltrată) pe care am ales, într-un final, să o păstrez doar pentru mine. Cu toate acestea, nu m-am descurajat pentru mult timp – m-au inspirat ungurii, austriecii, cehii, polonezii şi slovacii care îşi văd de ţările lor, astfel că m-am întors la treabă! Ca să-mi alung gândurile rele, am ales o temă spirituală, învăluită în mister divin. Prin august, am petrecut o oră la Şinca Veche şi vreau să îţi povestesc despre asta. Vii?

Cum am ajuns?

Întorcându-ne dintr-un sejur petrecut pe plaiurile moldoveneşti, tăind Transilvania în două, ne-am îndreptat, la ideea mamei, spre satul Şinca Veche, în judeţul Braşov. Ce se află aici? Puţintică răbdare! Personal, nu mai auzisem de acest loc, dar îmbrăţişez cu drag orice nouă destinaţie. Sunt mai multe variante pentru a ajunge (toate, cu maşina), dar am să îţi ofer numai câteva, mai sigure, căci noi ne-am rătăcit puţin la plecare. Astfel, dacă porneşti din Braşov, Europeanul 68 reprezintă ruta mai directă, urmând ca după localitata Perşani să coteşti pe DJ104A, care te aduce la Şinca Veche. A doua posibilitate, mai pe ocolite, o reprezintă DN73, care te poartă până la Râşnov (că tot veni vorba, poţi trage cu ochiul la cele două articole despre oraşul din Ţara Bârsei), după care întâlneşti DN73A. De aici, tot înainte! În schimb, dacă vii dinspre Făgăraş, urmează E68 până la Şercaia, după care intră pe DN73A. Odată ajuns în sat, indiferent ce rută ai ales, DJ104E te va aduce, după un scurt traseu, în faţa porţii complexului de la Mănăstirea Rupestră Şinca Veche! Mare atenţie, sunt două intrări, dar te sfătuiesc să opreşti în prima parcare, e chiar mai aproape de obiectivul de vizitat (precizez acest lucru, întrucât navigatorul ne-a călăuzit până la capăt de drum, ocolind ansamblul). 

Ce se află aici?

În inima naturii, probabil deloc la întâmplare ascunsă în desişul pădurii, zace, de cine ştie când, o grotă care a primit multe nume. Fie că-i spui “Templul Ursitelor”, “Mănăstirea Rupestră” sau “Mănăstirea Săpată în Piatră”, lăcaşul de cult este unul aparte. Ferit vederii, situl face subiectul unei controverse legate de vechimea sa, dublată de o aură enigmatică întreţinută de vorbe din bătrâni, cum că aici s-ar împlini dorinţe exprimate prin rugăciune şi s-ar petrece fenomene paranormale.

Originea, precum spuneam, este dezbătută. Deşi primele menţiuni din izvoarele istorice o plasează în secolul al XVIII-lea, se crede, în baza câtorva temeiuri, că aşezarea ar fi, în fapt, mult mai veche – martora trecerii a câteva mii de ani. Având în vedere cele două altare şi lipsa vreunui semn al crucii pe pereţii încăperilor, se poate argumenta natura precreştină a lăcaşului. Alte voci spun că forma actuală a rezultat în urma degradării survenite în timp, care a dus la surparea pereţilor despărţitori ai două biserici, fapt ce ar explica prezenţa a două altare.

Intrarea este spectaculoasă, astăzi amenajată ingenios prin grija unei fundaţii, lucru despre care îţi voi vorbi imediat. Practic, acoperişul şi structura ce protejează şi susţin templul acoperă ceea ce se putea vedea odată, însă mi s-a părut că îi întăresc măreţia. Avertizat că intri pe propria răspundere, pătrunzi, printr-un intrând săpat de mâini sârguincioase, într-un spaţiu larg, cu boltă. Nu-ţi imaginai incinta ca fiind atât de încăpătoare, aşa-i? Practic, interiorul este format din mai multe camere şi galerii de comunicare, înfăţişarea curentă fiind rodul prăbuşirii câtorva dintre ele, în parte datorită infiltraţiilor, dar şi căutătorilor de comori dacice perindaţi pe aici, semn că obârşia îndepărtată a sitului ar putea fi mai mult decât un zvon. Dacă au găsit ceva, nu ştiu, dar îţi spun ce poţi descoperi tu în continuare.

De departe, cel mai captivant colţ al mănăstirii rupestre îl reprezintă locul în care pare că te afli pe o scenă şi atragi atenţia reflectoarelor. În inima grotei răzbate o lumină ca o binecuvântare, printr-un turn modelat din interior, lăsat fără miez la vârf, astfel încât razele soarelui să mângâie întunericul de sub piatră. Similitudinea cu turla unei biserici ţi se poate părea metaforică, dar cei ce studiază istoria locului presupun că aceasta îi era menirea, lumina pogorâtă în adâncuri asemuindu-se blândeţii unui Dumnezeu al celor care au făurit lăcaşul. Deloc întâmplător este şi faptul că strălucirea soarelui răzbate într-unul dintre altare. De altfel, se spune că energii benefice, canalizate prin turla plină de semnificaţii, l-ar cuprinde pe cel aflat în nevoie, ducându-se buhul că Templul Ursitelor ar îndeplini minuni (drept pentru care ai să vezi, înfipte în toate crăpăturile pereţilor, sute de dorinţe împăturite în hârtii ce par că au ajutat la consolidarea structurii). În plus, s-au răspândit şi vorbe potrivit cărora sub acest ungher, în pământ, ar începe un tunel de comunicare cu cetatea Râşnovului, dar ne rămân numai semnele de întrebare…

Mai mult decât atât, mănăstirii rupestre de la Şinca Veche i s-au atribuit şi fenomene mai puţin înţelese (a căror sursă ar putea fi, fireşte, un amator de senzaţional), precum apariţia unor sfere luminoase în filmuleţele şi fotografiile realizate aici, invizibile la momentul capturii lor pe cameră. Mie nu mi s-au arătat în imagini, dar cine ştie?

Deşi printre însemnele găsite în incintă se află Steaua lui David şi simbolul Yin şi Yang (a căror vechime, declară preotul din Şinca Veche, nu ar depăşi câteva decenii, fiind desenate probabil în scop de derută), există informaţii certe potrivit cărora slujirea a fost în rit creştin-ortodox, timp de vreo două veacuri, până în secolul trecut.

Revitalizarea zonei

Cum în această ţară omul de rând e nevoit de multe ori să preia hăţurile din mâinile unor marionete ce joacă pe scena politică, Maria Bâgiu Marino, un medic epidemiolog din Braşov, pensionat în 2004, a constatat starea deplorabilă a sitului, unde vegetaţia îneca nu numai o grotă, ci şi o istorie captivantă. Astfel, în acelaşi an a pus bazele Fundaţiei Ortodox-Creştine “Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, prin intermediul căreia a transformat complet aşezarea. Primăria i-a concesionat terenul, iar aceasta a demarat ample lucrări de reabilitare a obiectivului turistic, facilitând şi accesul către acesta. Ca rezultat al strădaniei doamnei Bâgiu Marino, Templul Ursitelor este astăzi ferit de intemperii, printr-un acoperiş special gândit. Aceasta nu s-a oprit aici, ci a schimbat peisajul înconjurător, într-un mod prietenos cu natura, astfel că în drum spre bătrâna mănăstire ai parte de o mică drumeţie prin pădure, pe poteci înguste şi întortocheate, delimitate de garduri rustice din nuiele împletite, iar din loc în loc poţi să te odihneşti pe băncuţe de lemn.

Cu alte cuvinte, vii la Şinca Veche pentru pace, armonie şi cu speranţă în suflet. Acest lucru este întărit şi de faptul că la intrarea mai îndepărtată în complexul turistic, cea pe care am accesat-o noi, tot prin sprijinul fundaţiei, s-a ridicat schitul de maici “Sfântul Nectarie”, care adăposteşte o părticică din moaştele acestuia. Construcţia seamănă mai degrabă cu o casă, fiind ridicată din lemn şi sprijinită pe piloni, având în componenţa sa şi toate cele trebuincioase măicuţelor. Din păcate, nu am intrat înăuntru, căci părea a fi mult de mers până la grotă (deşi nu este), iar vremea surprinzător de răcoroasă pentru o zi de august ne-a grăbit paşii.

Un ultim detaliu interesant pe care l-am zărit au fost vreo două magazine de obiecte bisericeşti desprinse parcă din Stăpânul Inelelor, semănând cu locuinţele hobbiţilor, încastrate în pământ, acoperite de verdeaţă. Am dat să intru într-unul, dar era închis. Poate data viitoare…

 

 

În concluzie, judecând acest popas turistic ca un întreg, m-a impresionat, poate mai mult decât farmecul mănăstirii săpate în piatră, însăşi determinarea unei românce de a readuce la viaţă şi în interesul publicului larg un loc neştiut de mulţi. Aşadar, ce mai aştepţi? Fă-ţi drum la Şinca Veche! Dar, până atunci…

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Câteva dintre imagini nu îmi aparţin, se pare că frigul m-a reţinut din fotografiat… 

Surse: www.crestinortodox.ro,  www.sincaveche.ro.