"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

A fost odată Lucian Blaga

A fost odată Lucian Blaga

Te previn de pe acum – astăzi e altfel.

Începuturi

Nu ştiu pe cine am s-ating, probabil nu pe cei din propria-mi generaţie, căci am fost copilul ăla ciudat din clasă care, deşi nu iubea deloc comentariile aferente orei de română, cu tot tacâmul ce trebuia discutat şi interpretat şi răstălmăcit şi dezgropat din mormânt ca să ghicim starea de spirit a lui Eminescu în timp ce scria al treilea cuvânt din al patrulea vers din al şaptelea catren din a n-a poezie (huh, să respir puţin), a fost purtat totuşi pe gânduri şi răscolit de unele vorbe literare, poate lipsite de interes pentru ceilalţi. În anii de şcoală, pe când iubirile se trăiau în bănci şi se terminau înainte de a începe, se conturau primele iluzii romantice. Despre ce tot bat câmpii? Ia de citeşte.

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri că într-o zi oarecare am deschis cartea la pagina asta. Să tot fi fost clasa a şaptea. Învăţam oximoronul. Şi nu l-am mai uitat niciodată, visând departe spre ziua când (un “el”) mi s-ar adresa: “Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea”. Eh, îi am căprui, dar ăsta-i deja un detaliu. Astăzi este despre Lucian Blaga, căci numai ce i-am vizitat casa memorială, locul copilăriei sale, de la Lancrăm (Alba).

Despre un mare român

Blaga e la îndemâna oricui. Dacă ai carte, ai parte, iar dacă ai “valoare”, se află pe bancnota de 200 de lei. A trăit frumos între 1895 şi 1961, dar nu-l găseşti la Bellu, ci este înmormântat la solicitarea sa chiar în vechiul cimitir din Lancrăm, în liniştea obârşiei sale. Nici că putea alege altfel omul care a spus că “veşnicia s-a născut la sat”. Al nouălea copil al unei familii de preoţi, poetul (şi dramaturgul, jurnalistul, filozoful, profesorul universitar) a deprins taina vorbirii abia la vârsta de patru ani, afirmând la maturitate despre sine că anii copilăriei i-au stat “sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”. Curios lucru, poate tăcerea coace-n adâncurile minţii idei mai izbutite. Puţin spus, în ceea ce-l priveşte pe Lucian Blaga. În volumul său de debut, publicat la Sibiu în 1919, “Poemele luminii”, se regăseşte şi “Izvorul nopţii”, poezia îndrăgită de mine. Tânărul de atunci, la 24 de ani, vârsta mea de astăzi, a reuşit să rezoneze peste veac cu un copil căzut în visare în prima bancă dinspre uşă, iar pentru asta îi mulţumesc.

Casa memorială

Revenind la duminica excursiei noastre, eu am tot insistat să-i vizităm baştina, mânată nu ştiu exact de ce anume, că nu-s vreo cititoare cufundată în poeme cu substrat demn de a face subiectul unui roman. Speram, poate, să-i văd manuscrisul într-un colţ de masă, rodul unei străfulgerări de-o clipă, rămas într-un timp mai vechi, mai elegant şi poate mai sensibil, amprente gălbui ale trecerii nesimţite a vremii făcându-i cinste. Dar n-a fost. În schimb, alte schiţe împânzeau decorul, reînviind atmosfera şi înnobilând incinta. Privind, am conchis: mâzgâliturile lui Blaga, când renunţa la vreo metaforă, îmi fac caligrafia de ruşine. Ce frumos se scria, cândva.

Casa, recondiţionată de vreo 17 ani (din informaţiile oferite de către drăguţa doamnă care ne-a şi taxat intrarea), deloc modestă, aş spune, este mobilată cu piesele originale. În curte se mai află o construcţie la care nu am avut acces şi o cumpănă zăbovind deasupra unei fântâni din care de demult nu s-o mai fi scos apă, dar lângă care poţi reflecta la umbră pe două băncuţe. Îţi voi prezenta restul detaliilor în descrierea fotografiilor. De asemenea, tariful şi programul apar în imagini.

 

 

Cum ajungi?

Te-am avertizat că azi e diferit. Ştiu că de obicei prezint la început traseul, dar am lăsat datele exacte pentru final, ca să nu-mi întinez efortul artistic (râd). Lancrăm este situat la drumul mare, pe E 81, la o aruncătură de băţ de Sebeş (în administraţia căruia se şi află). Poţi vizita casa memorială a poetului aflându-te în tranzit spre Alba Iulia (unde chiar îţi recomand să ajungi!) sau, în sens invers, spre Deva, Sibiu sau Şugag, această ultimă cale purtându-te pe Transalpina.

De final, “Izvorul nopţii”:

“Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.”

P.S. Căutând poezia, am observat că puţine site-uri au scris “adâncii”, găsind mai degrabă “adânci”. Ce n-am mai uitat de la ora de română a fost cum doamna profesoară a accentuat importanţa acelui “i”, prin substantivizarea adjectivului culminând oda dedicată ochilor iubitei. Dar deja mă dau mare. Ce să mai, mergi la Lancrăm, călătoreşte, trăieşte, iubeşte şi mergi la oftalmolog, căci e mare pacoste cu ochii ăştia.

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Wikipedia, Google Maps.