"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

O noapte la Răşinari

O noapte la Răşinari

 

Zi faină, dragă cititorule! De eşti nou pe aici, află că… şi eu! Tocmai ce-am mutat căsuţa cu poveşti la o nouă adresă, care îmi permite să nu mă joc doar cu vorbele, ci şi un pic mai mult cu grafica. De mă ştii deja, sper să îţi placă propunerea mea pentru a duce România Nefiltrată la un alt nivel!

Aşa, ca de revedere, nu se cădea să nu public şi o nouă postare. Cea cu numărul 20, chiar. Apelând la amintirile din vara trecută şi din alte dăţi (căci, din păcate, nu am mai călătorit în ultimul timp), scotocind după o idee bună, m-am oprit cu insistenţă asupra acesteia. Nu ştiu de ce, poate pentru că în ziua în care am ales-o celebram 167 de ani de la naşterea unui nemuritor, iar ceea ce urmează are un puternic conţinut literar. Aviz celor cu alergie la limba şi literatura română, staţi cu adrenalina lângă voi. Astăzi este despre Goga, Cioran, spontaneitate şi, ca de obicei, picturi semnate de Artist.

Ţi-am povestit cândva despre Ampoiţa, un sat drag mie şi părinţilor mei, unde te poţi linge pe degete savurând plăcintele Mamei Luţa. Ei bine, a venit vremea să leg ultima experienţă de acolo, respectiv din august 2016, de următoarea istorisire. Făcându-se cam târzior de întors acasă (căci de nu îţi aminteşti, Ampoiţa se află în judeţul Alba, noi locuind în Gorj), cu gând doar de excursie de o zi (după ce dimineaţa bifaserăm o tură cu Mocăniţa pe ruta Brad – Criscior, despre care voi scrie, cândva, cu titlu de promisiune), adică… fără bagaj, doar cu hainele de pe noi, am decis în vreo 10 minute să schimbăm direcţia. Sfârşitul de săptămână era la început, de ce să nu continuăm distracţia? Ştiam de pe la televizor că în acea perioadă se desfăşura la Sibiu festivalul medieval „Cetăţi Transilvane”. Am căutat cu ultimele suflări ale bateriei telefonului, cu nu prea mari speranţe, un loc de cazare măcar în împrejurimile oraşului, să ştim dacă totuşi cotim spre casă. Am găsit într-un sfârşit fix o cameră triplă la o pensiune din localitatea Răşinari şi pe aici ne-a fost drumul.

Cum am ajuns? Foarte simplu. Socotind că porneşti din Alba Iulia, asemeni nouă, ramâi pe drumul European 81 până la Sibiu, iar aici orientează-te spre Grădina Zoologică şi Parcul Natural Dumbrava Sibiului (unde se află şi Muzeul ASTRA), de unde dai în drumul judeţean 106 A, care te duce rapid la Răşinari. Alternativa ar fi să testezi noul tronson din autostrada A1 pornind de la Sebeş (până aici, de la Alba ajungi tot pe E81) şi să o ţii spre Sibiu. În plus, poţi scurtcircuita aglomeraţia urbană prin alegerea drumului judeţean 106D (atenţie, doar din E81), pornind din dreptul localităţii Săcel (jud. Sibiu), via Orlat, Poplaca, urmând să intersectezi 106A pe care il urmezi câţiva kilometri până la Răşinari. Noi nu am ales această ultimă variantă întrucât vreo doi taximetrişti locali, pricepuţi într-ale meseriei, ne-au spus că „n-are cum, dom’le, vez’ de treabă, nu-i bine pe aice”, deşi gazda noastră foarte amabilă le-a infirmat spusele, menţionând că drumul este chiar bun. Ei, ce mai tura-vura, să trecem mai departe!

Un pic despre cazare. Doar în aparență modestă (în mod tipic, gospodarii din Ardeal ţin la respectul pentru intimitate, ferind proprietatea de ochii curioşilor aflaţi dincolo de porţile înalte), pensiunea Phoenix are o proprietară foarte primitoare. În ciuda faptului că am rezervat camera în regim ultra last minute, dânsa ne-a aşteptat cu prăjituri de casă şi limonadă proaspătă, deşi preţul nu includea niciun fel de gustare. Ne-a oferit loc de parcare în curte, ne-a condus spre cameră, după care am întreţinut conversaţia legată de drumurile locale şi ne-am făcut coada colac spre Sibiu, cu menţiunea că deja era pe înserate. La preţul de 80 de lei (90 ar fi fost prin rezervare online, dar gazda noastră a considerat drept să ne taxeze mai puţin, având în vedere că stabilisem detaliile direct cu dumneaei, prin telefon), camera triplă era curată, avea tot ce ţi-ar putea trebui într-o singură noapte acolo (printre care, două paturi), iar baia, deşi se afla pe hol, era imediat lângă noi şi numai a noastră (sub cheie). În plus, doamna de acolo a fost de milioane, căci, ca s-o spun de pe-acum, ne-a servit şi-o cafeluţă lângă biscuiţi a doua zi dimineaţă, stând vreo oră la taclale înainte să ne mobilizăm spre casă. În încheierea acestui paragraf, îţi recomand acest loc în caz că vrei să îmi urmezi paşii pe căi nebătute în Mărginimea Sibiului. Găseşti rapid pensiunea pe Booking, dar şi pe site-ul acesteia.

După cum ţi-am spus deja, în seara respectivă am mers în Sibiu, pentru a ne bucura de manifestările artistice din cadrul festivalului. Nu voi insista foarte mult, întrucât nu face subiectul prezentării mele de astăzi, dar şi pentru că Sibiul merită un cap de afiş, cu o altă ocazie (sau mai multe, materialul este generos!). De cum am intrat în Piaţa Mare, zeci de negustori, meşteri populari şi pricepuţi ai gastronomiei tradiţionale invitau la privit şi cumpărat. Cozile cele mai lungi erau, potrivit aşteptărilor, în faţa căsuţelor cu mâncare. Dar până aici seamănă cu orice festival. Piaţa vuia însă de domni şi domniţe, arcaşi, dansatori medievali şi muzică veche în surdină. Aici câţiva actori repetau scenete, colo o tânără domniţă preda lecţii de dans interactive, dincoace un grup de viteji stingeau lumânări de la distanţă cu săgeţile (chiar a fost captivant!), ce să mai, am intrat în atmosferă. O bună parte din timp am petrecut-o respirând aerul acela pe care ţi-l dă sentimentul de nou, frumos şi relaxare deplină, la care visezi de cum ajungi acasă. Ne-am aşezat tacticos pe vreo doi baloţi de fân, care făceau parte din decorul unei scenete ce se încheiase, apoi am dat ocolul pieţei, am făcut clasica fotografie pe Podul Minciunilor şi am revenit la maşină, întrucât era târziu.

 

 

Nu mai sunt multe de spus despre ziua respectivă, astfel că fac un pod peste timp şi te afli a doua zi dimineaţă, într-un Răşinari însorit şi tăcut. Trezindu-ne prea de timpuriu şi neputând pleca definitiv, întrucât gazda nu îşi făcuse apariţia, am pornit, împreună cu ai mei părinţi, la pas prin sat, pe nemâncate. Auzisem în treacăt despre acest loc, fără să îi atribui vreo semnificaţie. Parcurgându-l la pas, de-a lungul Văii Caselor (un pârâiaş clar şi repede), scăldat în razele sfârşitului de vară, cu oameni ascunşi în intimitatea caselor, avea un aer misterios şi poetic. Nu e nici de mirare, întrcât asupra locului şi-au lăsat amprenta doi oameni de vază ai culturii româneşti: te afli în localitatea natală a lui Octavian Goga şi a lui Emil Cioran. Eu am luat la cunoştinţă acest lucru din mers, (recunosc că nu ştiam), citind plăcuţele memoriale de pe casele copilăriei celor doi. 

 

 

“În mine câteodată ţărani cu zeghea sură/Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul/S-amestecă de-a valma roind în bătătură/Şi vin să-şi ţie sfatul…” – Octavian Goga, “În mine câteodată.” Sunt multe şi controversate lucrurile ce-l definesc pe autor: poet, dramaturg, gazetar, traducător, politician pronazist, mason, prim-ministru al României între 28 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938 şi membru al Academiei Române . Născut pe Uliţa Popilor (1 aprilie 1881),  în casa aflată şi astăzi în proprietatea familiei, la numărul 778, în curtea căreia năpădeşte acum vegetaţia pe care am ochit-o prin crăpăturile porţii, “Tavi”, precum era alintat de apropiaţi (sub acest pseudonim publicând chiar câteva poezii), a contribuit la îmbogăţirea moştenirii literare româneşti, nefiind clar încadrat într-un curent literar. Considerat un succesor al romantismului eminescian, cu influenţe sămănătoriste (referitor la focusul asupra problemelor ţăranilor, conservarea tradiţiilor şi folclorului, a valorilor naţionale), Goga a cunoscut apogeul chiar la început, fiind lăudat încă de la primele versuri publicate în ziarul “Tribuna” din Sibiu, “Atunci şi acum” (1897). După cum am găsit răsfoind detalii despre viaţa la sat a poetului, preotul Nicolae Jianu, intervievat de cei de la Jurnalul Naţional, spune că “Goga era foarte deschis şi îi ajuta pe toţi”, bunicul acetuia, pavator de străzi, fiind prieten bun în vremurile vechi cu autorul. De asemenea, tot el a luptat pentru aducerea unui tramvai la Răşinari, făcând legătura cu Sibiul, pentru care se demarează astăzi lucrări de reabiliare. Deşi crescut într-o familie iubitoare, fiind slăbiciunea mamei sale, artistul nu a avut la rândul său, copii. Într-o carte despre viaţa acestuia, scoasă la iveală din biblioteca părintelui Jianu, o vecină povestea: “N-a trecut mult timp şi, fiind în Sibiu, am auzit clopotele bătând. Am aflat de la lume că bat pentru Goga. Am fugit repede la sanatoriu, unde ştiam că e internată mama lui. O cunoşteam pe soră. Mi-a zis că dânsa nu ştie şi nici nu trebuie să afle. Când m-a văzut, m-a întrebat cine a murit. I-am spus că nu ştiu, şi ea, ascultând clopotele şi privind spre fereastră, a zis: «Trebuie să fi murit un om mare, că trage aşa de adânc de simt cum îmi sună clopotele în inimă». La câteva zile s-a prăpădit…”. Autorul a fost iniţial înmormântat la Cimitirul Bellu, dar, potrivit testamentului, a fost ulterior reînhumat la conacul său de la Ciucea, judeţul Cluj, având pe piept o svastică nazistă, potrivit ultimelor dorinţe.

„Cea mai mare ruptură pe care am trăit-o a fost aceea din 1920, când a trebuit să-mi părăsesc satul natal, din Carpaţi, ca să merg la liceu, la Sibiu. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de-atunci şi tot nu pot uita sfâşierea înstrăinării pe care o simţeam atunci şi pe care, sub altă formă, o simt şi azi” (Emil Cioran, “Caiete”, notă din ianuarie 1962). „Tot ce priveşte satul nostru mă tulbură profund; în acelaşi timp am un sentiment de irealitate, de ceva vag, îndepărtat, ca dintr-o altă viaţă”; „Cât aş vrea să revăd străduţă de străduţă, colţişor de colţişor, acest blestemat, acest splendid Răşinari, şi să încheiem ziua în vreo cârciumă, dacă mai există aşa ceva!”; „Cu timpul, dragostea mea pentru Sibiu şi împrejurimile lui, pentru Răşinari în primul rând, e în creştere. E ca şi cum din viaţă n-ar merita să se păstreze nimic în afară de tinereţe, de copilărie vreau să zic” (Emil Cioran, scrisori către Bucur Ţincu, anii ’70). Născut la 8 aprilie 1911, tot fiu de preot, Emil Cioran, scriitor şi filozof, apatrid în urma retragerii cetăţeniei române de către autorităţile comuniste, îşi trăieşte mare parte a vieţii la Paris (unde este şi înhumat, în cimitirul Montparnasse), fără a o solicita pe cea franceză. De altfel, stăpân pe fineţea subtilităţilor în limba vorbită pe Sena, renunţă la limba maternă în scrierile sale, publicate de editura Gallimard, primind laude şi distincţii pe care le refuză, cu excepţia primei, premiul Rivarol (1950). Ca tematică a operei, autorul a fost preocupat de problema morţii şi a suferinţei, atras de ideea sinuciderii.  “Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?” – gândea Cioran în 1932. Totuşi, voi abandona pesimismul, întrucât nu face parte din convingerile personale şi nicidecum din ultima impresie pe care vreau să ţi-o imprim în acest articol. Cert este că Răşinariul, lăsat în urmă, dar evocat până la moarte de aceste personalităţi culturale româneşti marcante, tăcea parcă vorbind în dimineaţa aceea de august, vuind probabil de glasurile vioaie de-atunci, răzbătând peste veac.

 

 

Tot plimbându-te pe străduţele satului, vei ajunge în dreptul bisericii cu hramul Cuvioasa Parascheva, considerată una dintre cele mai frumoase şi mai vechi din Ardeal. Construită la începutul secolului al XVIII-lea, atrage în special prin pictura exterioară, mai ales scena cu roata vieţii (care a captivat-o şi pe mama!), ce simbolizează, precum îi spune numele, ciclul vieţii unui om, născut din lut şi întors în acesta.

 

 

După câtva timp, ne-am întors la pensiune, întrucât drumul era lung până acasă şi voiam să facem o escală până la Festivalul Brânzei şi al Ţuicii (că deh, ne-am potolit setea de cultură, dar tot foamea e de bază). Ajunşi acolo, am surprins poiana cam devreme, căci atmosfera nu era încă animată, iar bulzul de cu o seară înainte era vândut drept proaspăt. După o testare a terenului în materie de brânză (un mare avantaj al acestor festivităţi culinare este zelul negustorilor, care, în speranţa că poate vei cumpăra, îţi oferă să guşti cu generozitate), ne-am retras spre maşină, nefiind vreme de aşteptat toiul petrecerii. Este bine să ştii că nu mai este mult până la Păltiniş (festivalul desfăşurându-se la marginea drumului 106A, care duce spre staţiune, loc unde noi nu am mai ajuns). 

Cam atât am avut de povestit astăzi. Sper mult să te fi atins şi de astă dată, ori, de hotărăşti să nu mergi pe urmele mele, măcar să fi considerat propunerea mea o lectură plăcută. 

Bun venit pe romanianefiltrata.com!

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Wikipedia, Google Maps, https://www.realitatea.net, jurnalul.ro, www.evz.ro.

P.S.: fotografia de copertă nu îmi aparţine, eu nefiind inspirată să captez prea multe imagini la momentul respectiv.