"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Un aer nou la Şinca Veche

Un aer nou la Şinca Veche

Bine te-am regăsit! A trecut ceva vreme de când n-am mai împletit cuvinte… O recentă excursie prin Europa mi-a pus, parcă, frână mâinilor, întrucât mi-a fost imposibil să nu trec România într-un con de umbră, acolo unde ies la iveală lipsurile şi nepăsarea faţă de ocrotirea şi promovarea acestei ţări care le are pe toate. Drept să-ţi spun, am tot şovăit în faţa unei postări în antiteză faţă de tot ceea ce am scris până acum – o scriitură cu puternică tentă antiromânească (că doar e Nefiltrată) pe care am ales, într-un final, să o păstrez doar pentru mine. Cu toate acestea, nu m-am descurajat pentru mult timp – m-au inspirat ungurii, austriecii, cehii, polonezii şi slovacii care îşi văd de ţările lor, astfel că m-am întors la treabă! Ca să-mi alung gândurile rele, am ales o temă spirituală, învăluită în mister divin. Prin august, am petrecut o oră la Şinca Veche şi vreau să îţi povestesc despre asta. Vii?

Cum am ajuns?

Întorcându-ne dintr-un sejur petrecut pe plaiurile moldoveneşti, tăind Transilvania în două, ne-am îndreptat, la ideea mamei, spre satul Şinca Veche, în judeţul Braşov. Ce se află aici? Puţintică răbdare! Personal, nu mai auzisem de acest loc, dar îmbrăţişez cu drag orice nouă destinaţie. Sunt mai multe variante pentru a ajunge (toate, cu maşina), dar am să îţi ofer numai câteva, mai sigure, căci noi ne-am rătăcit puţin la plecare. Astfel, dacă porneşti din Braşov, Europeanul 68 reprezintă ruta mai directă, urmând ca după localitata Perşani să coteşti pe DJ104A, care te aduce la Şinca Veche. A doua posibilitate, mai pe ocolite, o reprezintă DN73, care te poartă până la Râşnov (că tot veni vorba, poţi trage cu ochiul la cele două articole despre oraşul din Ţara Bârsei), după care întâlneşti DN73A. De aici, tot înainte! În schimb, dacă vii dinspre Făgăraş, urmează E68 până la Şercaia, după care intră pe DN73A. Odată ajuns în sat, indiferent ce rută ai ales, DJ104E te va aduce, după un scurt traseu, în faţa porţii complexului de la Mănăstirea Rupestră Şinca Veche! Mare atenţie, sunt două intrări, dar te sfătuiesc să opreşti în prima parcare, e chiar mai aproape de obiectivul de vizitat (precizez acest lucru, întrucât navigatorul ne-a călăuzit până la capăt de drum, ocolind ansamblul). 

Ce se află aici?

În inima naturii, probabil deloc la întâmplare ascunsă în desişul pădurii, zace, de cine ştie când, o grotă care a primit multe nume. Fie că-i spui “Templul Ursitelor”, “Mănăstirea Rupestră” sau “Mănăstirea Săpată în Piatră”, lăcaşul de cult este unul aparte. Ferit vederii, situl face subiectul unei controverse legate de vechimea sa, dublată de o aură enigmatică întreţinută de vorbe din bătrâni, cum că aici s-ar împlini dorinţe exprimate prin rugăciune şi s-ar petrece fenomene paranormale.

Originea, precum spuneam, este dezbătută. Deşi primele menţiuni din izvoarele istorice o plasează în secolul al XVIII-lea, se crede, în baza câtorva temeiuri, că aşezarea ar fi, în fapt, mult mai veche – martora trecerii a câteva mii de ani. Având în vedere cele două altare şi lipsa vreunui semn al crucii pe pereţii încăperilor, se poate argumenta natura precreştină a lăcaşului. Alte voci spun că forma actuală a rezultat în urma degradării survenite în timp, care a dus la surparea pereţilor despărţitori ai două biserici, fapt ce ar explica prezenţa a două altare.

Intrarea este spectaculoasă, astăzi amenajată ingenios prin grija unei fundaţii, lucru despre care îţi voi vorbi imediat. Practic, acoperişul şi structura ce protejează şi susţin templul acoperă ceea ce se putea vedea odată, însă mi s-a părut că îi întăresc măreţia. Avertizat că intri pe propria răspundere, pătrunzi, printr-un intrând săpat de mâini sârguincioase, într-un spaţiu larg, cu boltă. Nu-ţi imaginai incinta ca fiind atât de încăpătoare, aşa-i? Practic, interiorul este format din mai multe camere şi galerii de comunicare, înfăţişarea curentă fiind rodul prăbuşirii câtorva dintre ele, în parte datorită infiltraţiilor, dar şi căutătorilor de comori dacice perindaţi pe aici, semn că obârşia îndepărtată a sitului ar putea fi mai mult decât un zvon. Dacă au găsit ceva, nu ştiu, dar îţi spun ce poţi descoperi tu în continuare.

De departe, cel mai captivant colţ al mănăstirii rupestre îl reprezintă locul în care pare că te afli pe o scenă şi atragi atenţia reflectoarelor. În inima grotei răzbate o lumină ca o binecuvântare, printr-un turn modelat din interior, lăsat fără miez la vârf, astfel încât razele soarelui să mângâie întunericul de sub piatră. Similitudinea cu turla unei biserici ţi se poate părea metaforică, dar cei ce studiază istoria locului presupun că aceasta îi era menirea, lumina pogorâtă în adâncuri asemuindu-se blândeţii unui Dumnezeu al celor care au făurit lăcaşul. Deloc întâmplător este şi faptul că strălucirea soarelui răzbate într-unul dintre altare. De altfel, se spune că energii benefice, canalizate prin turla plină de semnificaţii, l-ar cuprinde pe cel aflat în nevoie, ducându-se buhul că Templul Ursitelor ar îndeplini minuni (drept pentru care ai să vezi, înfipte în toate crăpăturile pereţilor, sute de dorinţe împăturite în hârtii ce par că au ajutat la consolidarea structurii). În plus, s-au răspândit şi vorbe potrivit cărora sub acest ungher, în pământ, ar începe un tunel de comunicare cu cetatea Râşnovului, dar ne rămân numai semnele de întrebare…

Mai mult decât atât, mănăstirii rupestre de la Şinca Veche i s-au atribuit şi fenomene mai puţin înţelese (a căror sursă ar putea fi, fireşte, un amator de senzaţional), precum apariţia unor sfere luminoase în filmuleţele şi fotografiile realizate aici, invizibile la momentul capturii lor pe cameră. Mie nu mi s-au arătat în imagini, dar cine ştie?

Deşi printre însemnele găsite în incintă se află Steaua lui David şi simbolul Yin şi Yang (a căror vechime, declară preotul din Şinca Veche, nu ar depăşi câteva decenii, fiind desenate probabil în scop de derută), există informaţii certe potrivit cărora slujirea a fost în rit creştin-ortodox, timp de vreo două veacuri, până în secolul trecut.

Revitalizarea zonei

Cum în această ţară omul de rând e nevoit de multe ori să preia hăţurile din mâinile unor marionete ce joacă pe scena politică, Maria Bâgiu Marino, un medic epidemiolog din Braşov, pensionat în 2004, a constatat starea deplorabilă a sitului, unde vegetaţia îneca nu numai o grotă, ci şi o istorie captivantă. Astfel, în acelaşi an a pus bazele Fundaţiei Ortodox-Creştine “Maica Sfântă – Bucuria Neaşteptată”, prin intermediul căreia a transformat complet aşezarea. Primăria i-a concesionat terenul, iar aceasta a demarat ample lucrări de reabilitare a obiectivului turistic, facilitând şi accesul către acesta. Ca rezultat al strădaniei doamnei Bâgiu Marino, Templul Ursitelor este astăzi ferit de intemperii, printr-un acoperiş special gândit. Aceasta nu s-a oprit aici, ci a schimbat peisajul înconjurător, într-un mod prietenos cu natura, astfel că în drum spre bătrâna mănăstire ai parte de o mică drumeţie prin pădure, pe poteci înguste şi întortocheate, delimitate de garduri rustice din nuiele împletite, iar din loc în loc poţi să te odihneşti pe băncuţe de lemn.

Cu alte cuvinte, vii la Şinca Veche pentru pace, armonie şi cu speranţă în suflet. Acest lucru este întărit şi de faptul că la intrarea mai îndepărtată în complexul turistic, cea pe care am accesat-o noi, tot prin sprijinul fundaţiei, s-a ridicat schitul de maici “Sfântul Nectarie”, care adăposteşte o părticică din moaştele acestuia. Construcţia seamănă mai degrabă cu o casă, fiind ridicată din lemn şi sprijinită pe piloni, având în componenţa sa şi toate cele trebuincioase măicuţelor. Din păcate, nu am intrat înăuntru, căci părea a fi mult de mers până la grotă (deşi nu este), iar vremea surprinzător de răcoroasă pentru o zi de august ne-a grăbit paşii.

Un ultim detaliu interesant pe care l-am zărit au fost vreo două magazine de obiecte bisericeşti desprinse parcă din Stăpânul Inelelor, semănând cu locuinţele hobbiţilor, încastrate în pământ, acoperite de verdeaţă. Am dat să intru într-unul, dar era închis. Poate data viitoare…

 

 

În concluzie, judecând acest popas turistic ca un întreg, m-a impresionat, poate mai mult decât farmecul mănăstirii săpate în piatră, însăşi determinarea unei românce de a readuce la viaţă şi în interesul publicului larg un loc neştiut de mulţi. Aşadar, ce mai aştepţi? Fă-ţi drum la Şinca Veche! Dar, până atunci…

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Câteva dintre imagini nu îmi aparţin, se pare că frigul m-a reţinut din fotografiat… 

Surse: www.crestinortodox.ro,  www.sincaveche.ro.

 

După-amiază la Râşnov – partea a II-a

După-amiază la Râşnov – partea a II-a

Atenţiune! Dacă eşti nou pe site, mergi mai întâi la prima parte a poveştii, întrucât evenimentele sunt legate. Pentru fidelul meu cititor…

Bine te-am regăsit! După cum lesne observi, nu te-am lăsat prea mult în aşteptarea celei de-a doua părţi a după-amiezii la Râşnov, târguşorul bătrân din Ţara Bârsei, căci m-am gândit că nu pot marca aniversarea a un an de România Nefiltrată mai bine decât printr-o nouă postare. Leagă-ţi şireturile, continuăm!

Dino Parc

La începutul excursiei nu ştiam dacă ne vom încadra în timp pentru a ajunge şi aici, dar orele au fost în favoarea noastră. Părăsind însetaţi cetatea, am parcurs o mică bucată din traseul destinat turiştilor mai sportivi, întâlnind şi trenuleţul hazliu în cale, decorat în spiritul… singurului parc tematic al dinozaurilor din România! Iată-ne, aşadar, la intrarea Dino Parc, dând în mintea copiilor (nu c-am fi prea departe de asta şi-n rest). Însă…

Dacă eşti părinte, ia aminte: nu-l aduce pe ăla micu’ din dotare înainte de salariu şi sub premiul I la Cangurul pe planetă, ca să simţi că merită investiţia. Glumesc, dar e bine de ştiut că, odată intrat acolo, până să înceapă traseul, te aşteaptă un vast magazin tematic, de unde chiar şi eu era să îmi cumpăr ceva. Dinozauri de toate mărimile, de pluş, de nepluş, ouă eclozate şi ne-, tricouri şi muuulte alte nebunii aşteaptă să intre în colecţia prichindeilor. Nu, n-am terminat. La etajul clădirii care marchează intrarea în complex există şi un Cinema 9D (îţi spun mai jos cam câte dimensiuni avea, de fapt), iar afară pândeşte o altă ispită – un perimetru de joacă destinat copiilor dornici de aventură. Şi cum distracţia face foame, poţi să-ţi îndrepţi familia către restaurantul în care denumirile preparatelor şi meniurile sunt personalizate în stil preistoric. Succes!

Itinerariul prin pădure este chiar interactiv: te pândesc 47 de dinozauri mici, mari şi foarte mari (dintre care unul îşi mişcă sacadat capul şi ghearele din faţă, pe fundal de “gâr, gâr” ce răsuna probabil şi în vremuri imemorabile prin păduri seculare). Aş zice că micuţii erau tare încântaţi, dacă n-aş recunoaşte că mă aflam printre ei, la rându-mi. Practic, la toate vârstele, turiştii se amuzau şi învăţau lucruri noi despre speciile figurate, fiecare dinozaur în mărime naturală având informaţii ataşate, iar traseul – presărat cu scurte întrebări şi curiozităţi despre această lume greu de imaginat.

 

 

O altă atracţie din parc reprezenta o platformă ce vibra la fiecare câteva minute, imitând eruperea unui vulcan (posibil şi paşii delicaţi ai unui dinozaur la vânătoare) întruchipat în faţa ei. Ne-a plăcut atât de mult, încât am rămas şi pentru a doua tură! Nu departe de aici era reliefat un crater la scară miniaturală, alături rulând un filmuleţ menit să amintească felul în care se presupune că au pierit aceste vieţuitoare, prin impactul unui maaare meteorit cu Pâmântul. Stimaţi dinozauri, îmi pare rău, dar parcă nu prea tare, nu cred că ne-am fi înţeles :(. O bucată mică de rocă spaţială (reală!), faultată la contactul cu planeta noastră, zăcea expusă în colţul ecranului, dar aş fi studiat-o mai amănunţit dacă geamul despărţitor ar fi văzut de curând o cârpă de praf. Eh, nu-i chiar o dramă…

Închei glorios recenzia despre Dino Parc, purtându-te în cinematograful 9D! Pe picior de plecare, cu gândul să nu ratăm reprezentaţia la orgă, a triumfat copilul din noi şi iată-ne la coadă, alături de părinţi şi odraslele lor neobosite. Cum capacitatea sălii nu depăşea 12 persoane, dacă nu mă înşel, ni s-au lungit urechile aşteptând, dar chiar a meritat! Filmuleţul a durat 4 minute, scaunele ne-au zgâlţâit, a “bătut vântul” şi am fost stropiţi cu apă. Au fost vreo 5-6 dimensiuni acolo, dar treacă de la noi. Traseul virtual nu era condimentat cu prea mulţi dinozauri, însă montagne russe-ul în care părea că zburăm a atins nişte înălţimi destul de veridice. Brr! Una peste alta, ne-am distrat pe cinste!

 

 

Înapoi la Biserica Evanghelică

Puţin ameţiţi după recenta experienţă, am părăsit parcul tematic, continuând traseul la picior, cu gând de a reveni în centrul oraşului. Nu e prea mult de mers, nu ai nevoie de vreo condiţie fizică extraordinară, doar să fii atent la maşini, căci o lungă porţiune este parcursă pe şosea, în mijlocul vânătorii pentru un loc de parcare. Am regăsit Piaţa Unirii ceva mai umbroasă, dar la fel de pustie. Am slăbit pasul, căci mai rămăsese vreme până la debutul concertului.

Ca o mică menţiune, nu pot scrie nicio recenzie a vreunui restaurant (din păcate), întrucât am fost în continuă mişcare, iar sandvişurile pregătite atent de Ciobănaş ne-au potolit foamea. Cu altă ocazie, în baza unui program mai lax, cu drag aş savura un platouaş ardelenesc şi aş turna o descriere culinară pe cinste.

Revenind la ceea ce am făcut, de fapt, până la momentul aşteptării autocarului ce avea să ne întoarcă la Braşov: crezând că poate nici nu mai găsim locuri, am fost aproape primii spectatori trecuţi de pragul bisericii ridicate la începutul secolului al XIV-lea. Reprezentanţii Festivalului Musica Barcensis ne-au întâmpinat cu un pliant ce prezenta operele ce aveau să fie audiate atât la orgă, cât şi la spinetă. Nu te ruşina, şi pentru noi a fost prima oară când auzeam de acest instrument (iertare, dacă ar fi trebuit să ştim deja de existenţa lui). Seamănă întrucâtva cu pianul, având clape şi coarde, dar împrumută din sunetul chitarei. Mie, cel puţin, mi s-a părut că umple spaţiul cu un clinchet plăcut.

 

 

Ne-am instalat comod pe una dintre băncuţe, fapt ce ne-a priit tare bine după oboseala acumulată de-a lungul zilei. Uitându-mă în jur, am constatat că eram printre foarte puţinii care scădeau media de vârstă (în aceeaşi oală fiind doi copilaşi îmbrăcaţi festiv, care probabil nu avuseseră multe de spus în alegerea acelei seri). Nu m-am simţit însă nicidecum stingherită printre acei (mult peste) “şase saşi (în şase saci)”. Concertul a durat o oră şi a fost susţinut de artiştii Cipriana Smărăndescu şi Paul Cristian. Recunosc că incinta considerabil mai mică a bisericii “Sfântul Matias” nu mi-a recreat senzaţia resimţită la Sibiu în urmă cu câţiva ani, dar în momentele în care muzica s-a auzit în acea seară, noi am tăcut împreună. Uneori e bine să vorbească numai gândurile. Ale mele s-au mai limpezit la finalul acelei zile toride şi am plecat chiar odihnită, ceea ce a picat la ţanc, întrucât urma să aştept “rata” în picioare, timp de 45 de minute, dar şi să călătoresc înghesuită, tot în poziţie bipedă.

 

 

Cam aici se încheie mica noastră expediţie pe plaiurile râşnovene, dar cum orice călătorie frumoasă este o promisiune de a reveni, cândva, de drag şi dor, nu mă îndoiesc că o vom face. Sper că ţi-a plăcut parcursul nostru şi te-am determinat să vizitezi orăşelul pitoresc din Ţara Bârsei!

Informaţii utile

 

Râşnov - România Nefiltrată
La Dino Parc am fotografiat în sfârşit cele trebuincioase!

În plus, biletul de acces la cinema a costat 10 lei.

Referitor la concertul de muzică sacră, reiau ceea ce am scris şi în prima parte a poveştii: accesul a fost gratuit (deşi la final erai invitat să faci o donaţie pentru fundaţia organizatoare, Forum ARTE, într-un coşuleţ în care credeam că sunt bomboane pentru spectatori, oprindu-mă la timp din a-mi afunda mâna printre bancnote). Bun, acum chiar am închis călimara! Până data viitoare,

 

Vezi-ţi de ţara ta!

 

Surse: www.dinoparc.ro, www.forumarte.ro.

După-amiază la Râşnov – Prima Parte

După-amiază la Râşnov – Prima Parte

Ziua bună, călătorule! Revin astăzi în forţă cu un material lăsat la dospit o vreme, proaspăt scos din cuptor. În urmă cu vreo trei săptămâni am colindat, împreună cu Ciobănaşul, oraşul Braşov şi vecinul său cu nimic mai prejos, Râşnov. Tot sfătuindu-mă cu mine, am decis să las Kronstadt-ul pe altă dată şi să îţi prezint potenţialul turistic al celui de-al doilea oraş, poate prea puţin promovat, dar care are câteva amintiri minunate de oferit.

Cum ne-a venit ideea?

Eu mai fusesem la Râşnov, însă nu de curând. El nu îl mai vizitase niciodată. Vechiul târg este la o aruncătură de băţ de Braşov (în jur de 15 kilometri). Braşovul este la aproximativ trei ore de mers cu trenul, pornind din Bucureşti. Suntem tineri şi urma un sfârşit de săpămână. În concluzie, de ce nu? Făcând o mică paranteză, chiar nu îţi trebuie multe motive pentru a te înhăma la o excursie de două zile prin ţară (mai ales când trenul e gratuit, recunosc!). Lasă scuzele pe birou, fă-ţi un minim bagaj şi hai după noi!

Cum am ajuns?

Fie că alegi partea carosabilă, fie că te încumeţi cu trenul, Râşnovul e relativ la îndemână. Cred că ai mai auzit cum se ajunge la Braşov cu maşina – greu. Mai ales dacă ai neobrăzarea să pleci de acasă la început de weekend, când, surpriză, toţi vecinii tăi de la sud de Carpaţi au hotărât aceeaşi destinaţie şi acelaşi traseu (o alternativă faină, dar oarecum solicitantă, este culoarul Rucăr-Bran). Aşadar, dacă doreşti, DN1 serveşti. Fireşte, dacă porneşti din Ardeal, poţi avea în vedere străjerul Ţării Bârsei dacă te afli, spre exemplu, la Sibiu, Sighişoara sau Sfântu Gheorghe (Igen, igen!). Revenind, de la Braşov spre ţinta finală condu pe DN73 şi pune frână abia când vezi semnul hollywood-ian al Râşnovului, înălţat semeţ în afara zidurilor cetăţii.

Cu trenul e mult mai palpitant, durata călătoriei poate fi o surpriză, aerul condiţionat – o opţiune (nu a ta), colegii călători – o încântare. Noi l-am ales pe cel de la 8:22 (mă refer la plecarea din Bucureşti, să ne înţelegem), care a fost extrem de aglomerat şi călduros (păcat că nu era iarnă), dar nu e obligatoriu să ai parte de aceeaşi experienţă. Mare atenţie, însă! CFR nu operează pe ruta Braşov – Râşnov, astfel că dacă rezumi căutarea la site-ul www.infofer.ro, staţia pitorescului oraş nici nu figurează! Călătorii pe şine către vechea cetate oferă cei de la Regiotrans, pe traseul Braşov – Zărneşti (aici, programul).

O a doua variantă de transport local, cea pe care am ales-o şi noi, constă în dibuirea autogării Nr. 2 din Braşov, de unde pornesc curse regulate spre Râşnov (cam atât de des), care te costă 4 lei. Mai puţin ne-am sincronizat cu cei de la Transbus Codreanu la întoarcere, când i-am aşteptat vreo trei sferturi de oră (primul, conform programului, ultimele două – academice) la margine de şosea. Ulterior, la bord am adoptat stilul sardină, între două chinezoaice cu ochii mijiţi şi o familie de italieni în care la mamma era tare ţâfnoasă din cauza bulucului, dar şi în compania altor personaje pestriţe, totul învăluit într-un mix unic de arome de transpiraţie intercontinentale. Ei, dar ce-ar fi excursiile fără neprevăzutul şi varietatea întâlnite la faţa locului?

Şi totuşi… ce-am făcut în restul zilei?

Ca să lămuresc de la început un aspect, află că voi oferi detalii despre preţuri şi orare de vizitare/funcţionare la finalul postării, ca să nu-mi mai întinez firul artistic (modestia e la putere!)…

Hai să purced la adevărata istorisire, poate crezi că cea mai savuroasă a fost călătoria până la destinaţie. Bun… De cum ne-am downloadat din autocar, am urmat busola oraşului, îndreptată spre cetatea Râşnovului. În calea noastră am încălzit aparatele foto (glumesc, doar Ciobănaşul are aşa ceva, eu… mă mulţumesc cu telefonul). Ajungând aici în jurul orei 13:00, pe o arşiţă neiertătoare, am întâlnit chiar puţini oameni în cale. Liniştea străduţelor şi obloanele trase ale caselor dădeau un aer aproape părăsit (dar îngrijit!) locului. Personal, am resimţit o atmosferă apăsătoare, probabil sub influenţa razelor dogoritoare ale soarelui amiezii.

În drum spre Piaţa Unirii, am dat peste Biserica Evanghelică “Sfântul Matias”, iar cum pe mine mă atrag obiectivele religioase, întrucât îmi pare că ajută mult în descoperirea rădăcinilor şi culturii unei comunităţi, concentrând parcă esenţa unei aşezări, am cotit spre poarta curţii lăcaşului. Dezamăgită că la acea oră perfect normală biserica era interzisă vizitatorilor, am aflat rapid şi de ce, citind afişul Festivalului Musica Barcensis, aflat la ediţia a VIII-a, descris ca un ansamblu de “concerte de muzică sacră în biserici fortificate din Ţara Bârsei”. Urmau să aibă loc repetiţiile pentru reprezentaţia din acea seară, care avea să înceapă la ora 18:00. Era vorba despre un concert de orgă şi, cum mai asistasem cu multă vreme în urmă la unul în inima Sibiului, m-am gândit că este o ocazie ce nu trebuie ratată. Timpul deja devenise scurt, astfel că am pornit la drum! Că tot sunt la acest capitol, menţionez însă că n-am mai apucat să vizităm şi bisericuţa noastră ortodoxă, care, nefiind în drumul spre cetate şi neştiindu-i anterior valoarea, nu a survenit în plan. Abia acum aflu că Biserica veche “Sfântul Nicolae” ar fi lăcaşul de cult ortodox care dăinuie de cel mai mult timp în sud-estul Transilvaniei, arheologii plasându-l în secolul al XIII-lea. Nu-i bai, rămâne pentru data viitoare!

 

 

La cetate

Iniţial având în plan să parcurgem traseul pe jos, ne-am răzgândit sub presiunea orelor, dar şi gândindu-ne că mai convenabil ar fi să coborâm astfel, iar la urcare să folosim ascensorul special amenajat în urmă cu doi ani, cremaliera, zice-se (definiţie, la final). Cu o diferenţă de nivel de 94 de metri şi o lungime a traseului de 165 de metri, liftul înclinat este fiabil şi oferă panorame din ce în ce mai cuprinzătoare pe măsura câştigului în altitudine, dar şi palpitaţii celor care sunt certaţi cu înălţimile (Robert, spune tu). Staţia de sus se află în vecinătatea unei platforme asemănătoare celei de pe Tâmpa, unde te-ntrebi dacă ţi-o mai fi răsărit vreun ochi de cuprinzi atât de vast cu privirea. Aici eşti chiar lângă semnul “RASNOV”, că deh, n-au mai fost fonduri şi pentru diacritice. 

De aici, câteva scări urcă spre baza zidurilor fortificate, pe lângă care răsare o potecă, singura existentă. Am urmat-o, conducând cel mai probabil spre accesul în cetate, dar, ce să vezi, părea că duce spre o poartă ferecată, astfel că am făcut cale întoarsă. În febra spiritului de turmă, am convins mai multe persoane că ne aflăm pe drumul greşit. Îmi cer iertare astăzi, căci n-am apucat atunci, familiei care-o fi zis ulterior că sunt vreo încuiată. Chiar acesta era traseul, doar că nu parcursesem cei 50 de metri în plus, necesari pentru a zări deschiderea largă spre curtea cetăţii, aflată chiar la capătul traseului de mers pe jos (pe care circulă şi un trenuleţ, o altă metodă simpatică de a te foi pe dealul fortificaţiei).

Odată ajunşi, am descoperit unde palpita inima Râşnovului, centrul vlăguit fiind doar o iluzie. Ar fi momentul să îţi spun că am surprins oraşul în miezul Festivalului de Film şi Istorii, desfăşurat între 28 iulie şi 6 august, însă, din păcate, filmul rulat în curtea cetăţii în seara respectivă îşi primea spectatorii mult prea târziu pentru ca noi să mai fim încă acolo (tabăra noastră era stabilită la Braşov). Îţi menţionez totuşi site-ul evenimentului, poate îţi suscită intersul, având în vedere că deja s-a stabilit perioada de desfăşurare de anul viitor!

Revenind, după ce am lăsat în urmă cele câteva terase şi magazine de suveniruri ce vesteau că am identificat, în sfârşit, intrarea, ne-am îndreptat spre casa de bilete, trecând pe lângă un tip care bătea la tobe. Făcea ceva mărunţiş, căci le zicea bine, dar la plecare nu l-am mai zărit (oare pentru că lângă “biroul” lui parcaseră jandarmii?). Am plătit, am înaintat, am asudat şi-un sfat: NU vizita acest obiectiv în miezul caniculei, nu e rost de prea multă umbră şi ai ceva sport de făcut în incinta cetăţii. Nouă practic ne-a înjumătăţit plăcerea. Dar hai că mă plâng prea mult!

Deci… care-i treaba cu cetatea Râşnov? N-am să mă opintesc excesiv în istoric, dar punctez câteva aspecte: situat pe un deal calcaros din sudul localităţii, ansamblul fortificat ce veghează de sute de ani trecătorile spre Transilvania este unul dintre cele mai bine conservate din regiune; prima atestare documentară datează din secolul al XIV-lea, iar aşezarea strategică a cruţat adesea locuitorii micului târg de furia prăduitorilor Ţării Bârsei, ce urmau drumul Branului, pornind din Ţara Românească. Lăsând la o parte cuptorul din termometre, impresia mea, construită pe mai vechi şi plăcute amintiri alături de părinţi, a fost a unei atmosfere ruptă parcă din jocul Age of Empires.

Vie, vibrantă, colorată, cetatea părea că înflorise faţă de cum o ştiam (deşi, în parte, fericirea e rodul uitării). Mişunând pe aleile pavate, turiştii dispăreau pe după colţuri sau în răcoarea vreunui butic tradiţional (de unde nu lipsea kendama noastră “românească”), astfel de magazine împânzind curtea interioară (existând şi una exterioară, unde se pare că erau ţinute vitele). Imaginea clasică din albumul oricărui vizitator perindat pe aici este cea a micuţei grădini din centrul incintei, bogată în trandafiri – de altfel, te afli în Rosenau – Oraşul Rozelor. Pe latura de vest, dacă nu mă înşeală orientarea, este amenajată o terasă de lemn ce oferă un spectacol al împrejurimilor, loc în care am zăbovit destul de mult. În fine, toate vechi, dar vinzându-şi bine povestea, zidurile fortificate ce nu mai apără astăzi decât reputaţia Râşnovului, primesc cu generozitate turiştii, astfel că te sfătuiesc să nu ocoleşti această destinaţie. Rămâne să te conving prin fotografii. Şi-acum…

 

 

 

…Va urma! Dacă ţi-a plăcut până aici excursia noastră, te invit să urmăreşti pagina mea de Facebook, România Nefiltrată, în aşteptarea părţii a II-a a poveştii. Până atunci…

Informaţii utile

Dacă tot am menţionat deja Biserica Evanghelică, pe care o vom vizita în următorul articol, hai să-i spun şi programul. Cum la faţa locului inspiraţia m-a lovit mult prea târziu, deşi ştiam că voi scrie pe blog despre Râşnov, rămâne să mă interesez, la rândul meu, pe Internet: într-un loc scrie că biserica nu ar fi deschisă spre vizitare, lucru de mirare, căci în altă parte e consemnat următorul orar: lunea – închis, de marţi până sâmbătă se poate vizita între 9:00 şi 17:00, iar duminica porţile ar fi deschise între 13:00 şi 16:00. Nu am găsit în schimb informaţii despre un preţ, asta dacă există unul (pentru intrarea la acel concert nu ne-a fost percepută vreo taxă, însă acest aspect poate ţine strict de politica festivalului de muzică).

Ascensiunea spre cetate a costat 8 lei, iar din documentarea mea, două curse dus-întors ar valora 12 lei pentru adulţi şi 6 lei pentru copii. Programul de funcţionare este zilnic între orele 10:00 şi 19:00.

La cetate am achitat 6 lei, profitând de reducerea pentru studenţi, acelaşi preţ fiind valabil şi pentru elevi şi copii mai mari de 3 anişori neintraţi încă în focurile şcolii (sub această vârstă beneficiind de gratuitate), în timp ce biletul întreg are un tarif dublu. Orarul de vizitare variază în funcţie de perioada anului, astfel că din aprilie până în octombrie porţile sunt deschise între orele 9:00 şi 19:00, iar din noiembrie până în martie, între orele 9:00 şi 17:00 (probabil, se conformează şi cremaliera). Gata, sper că te-am lămurit cât de cât. Până data viitoare:

 

Vezi-ţi de ţara ta!

 

P.S. Definiţia promisă: “CREMALIÉRĂ, cremaliere. Organ de mașină având forma unei bare dințate, care angrenează o roată cilindrică dințată, servind la transformarea mișcării de rotație în mișcare de translație și invers.”, direct de pe dexonline.ro, ca să nu fie discuţii. 

Surse: Wikipedia, casarasnoveana.ro, www.travelgirls.ro, asociatiarosenauturism.ro, www.regiotrans.ro, www.autogari.ro, www.rasnov-turism.ro.