"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Ăăă, cum începi un articol după o pauză de 10 luni? Căci da, atâta vreme a trecut de la ultima noastră întâlnire și am câteva explicații de dat. Convingătoare, promit! În puține cuvinte, am chiulit de la tastatură ca să devin medic. Doctor medic, mai exact. Sună înălțător și deopotrivă pompos, știu, dar ghici cine tocmai și-a ridicat diploma? Practic, din pricina pregătirii pentru examenele de licență și rezidențiat am renunțat la foarte multe, inclusiv la plăcerea de a călători și, implicit, de a scrie pe blog. Dar asta rămâne o discuție pentru altă dată, mai potrivită pentru o temă asupra a “100 de moduri prin care poți intra în depresie”. Toate eforturile au meritat, însă. Deși mă voi putea numi doctor abia în ani de zile (în sensul profund, complet, al cuvântului), pot spune că închei binișor anul 2018. Și, cum dintr-un final perfect nu putea lipsi o nouă postare, iată-mă aici, îndrăznind să învii amintiri dragi din singurele zile toride de iulie în care mi-am îngăduit să iau o pauză. Așadar, dragă cititorule, te invit să mă urmezi într-o scurtă, dar savuroasă incursiune în tărâmul Apusenilor! Nu, n-am escaladat vreun vârf montan, dar cu siguranță a fost un sport extrem să ajungem la…

Gârda de Sus!

Această extravaganță, de a părăsi câmpul muncii (biroul meu), n-a fost, firește, propunerea mea. Cu toate acestea, efectele ei au fost cât se poate de benefice. Deși traseul a fost imaginat în jurul dorinței de a (re)vizita peștera Scărișoara (Alba), punctul culminant al excursiei a fost cu totul altul, întrucât alegerea unui loc de cazare în apropiere s-a dovedit a fi însăși de neuitat, ba chiar potențial motiv de revoltă pentru utilizatorii neexperimentați ai turismului românesc. Noi, în schimb (părinții mei și Ciobănașul), ne-am simțit de zile mari! Stai să vezi!

Rezervarea

Recunoaște, când vine vorba de Booking, vigilența ta este îndreptată mai ales către ultima zi a anulării gratuite, dar ceva la care nu te aștepți prea des este ca pin-ul (nu coniferul) de pe hartă să fie așezat greșit. Așa, cu o eroare de peste 10 kilometri. Concret, cabana la care urma să înnoptăm se afla virtual într-un loc sigur pentru cetățeanul străin de acele meleaguri, în centrul comunei Gârda de Sus. Nu și în realitate, însă. Dacă pare că am observat rapid inadvertența, te înșeli: cu vreo două zile înainte de plecare am realizat că adresa nu coincidea cu locația de pe Google Maps, însă gazdele s-au scuzat telefonic (după plata în avans a șederii, trebuie să menționez) pentru mica/marea scăpare și au trimis asigurări cum că destinația este perfect accesibilă pe 4 roți. Înțelegând faptul că este ok ca în Gârda competențele digitale să nu fie un must have al traiului cotidian, am pornit la drum cu entuziasm.

Cum am ajuns?

În cursa noastră către inima Apusenilor am parcurs trasee și am marcat locuri dragi mie, în parte povestite pe-ndelete în articole mai vechi (vezi: Transalpina și Neștiuta Ampoița – sălașul plăcintelor fabuloase ale mamei Luța), altele încă neexplorate pe blog (cetatea Alba Carolina din Alba Iulia). Mai exact, pentru a ajunge la Gârda de Sus, am urmat DN74, ce pornește din Alba Iulia, cotind apoi pe DN74A la Abrud și, în cele din urmă, pe DN75, care trece prin centrul comunei (aflată în vecinătatea stațiunii Arieșeni, trebuie să precizez). Ei bine, dacă marcajul pe hartă al pensiunii ar fi fost corect, am fi putut să ne relaxăm. Numai că proprietatea se afla de fapt într-unul dintre satele aparținând Gârdei, și anume Dealu Frumos (pentru dezambiguizare, vezi imaginea de mai jos). După ce am cutreierat pe cont propriu o vreme, asistența telefonică (și nu numai) oferită de către gazde s-a dovedit a fi imperios necesară. Practic, din asfalt se desprindea o cărare mai lată, săpată de ploi și brăzdată de bolovani, care făcea ca ultimii kilometri să pară o distanță uriașă de străbătut. Drept urmare, am convenit să fim preluați de către proprietar într-o Dacie “Papuc” imună la micile inconveniente, într-una dintre cele mai faine plimbări off-road de care am avut parte vreodată. 

Hartă Gârda de Sus - România Nefiltrată

O seară de suflet

Lăsându-ne mașina într-o parcare la marginea pădurii și trecând cu vederea faptul că ni se ascunsese adevărul privind calitatea drumului până în ultimul moment, ne-am înghesuit în vehicul la limita claustrofobiei și am realizat că tot răul fusese spre bine. După fiecare vârf de deal se ițeau noi și vaste peisaje colinare superbe, dintre cele care inspiră marii pictori să-și cinstească pânzele cu cele mai vii culori. Ici-colo, câte o căsuță modestă marca singura intervenție umană în acest tablou sacru, de nu știai dacă să-i crezi pe localnici izolați sau, mai degrabă, binecuvântați. Va trebui să mă crezi pe cuvânt în descrierea mea, căci din cauza hârtoapelor ne-am balansat binișor și n-am apucat să facem vreo fotografie. Într-un sfârșit, am răzbit! Departe de orice, dar în sânul naturii, priveliștea din jurul cabanei a reușit să mă deconecteze total de la grijile aflate pe biroul de acasă. Lătratul îndepărtat al câinilor din vecini, sunetul greierilor vuind a-nserat de vară, tălăngile vacilor întoarse de la păscut, copiii bucălați ai gazdelor, pisica sperioasă, leagănul domol, fragii împrăștiați în voie pe lângă casă, toate acestea m-au purtat înapoi în copilăria-mi îndrăgită, parțial rurală, pe care nu mi-o amintesc întru totul (de altfel, cred că rezonanța cu anumite momente din viață transcede memoria). Pentru o clipă, i-am invidiat pe acei oameni calzi (căci, în ciuda neînțelegerii dezbătute, s-au dovedit a fi o simplă familie tânără și primitoare, la început de drum în branșă). Mi-am revenit rapid la gândul că trebuie să le fi fost tare greu. Oare? Azvârliți în vacarmul vreunui oraș cenușiu și ticsit, probabil ar fi socotit același lucru (despre noi). După lăsarea întunericului, ne-am retras înăuntru și am savurat câteva plăcinte moțești care au desăvârșit perfect ziua.

A doua zi

Acea duminică a început mult mai devreme ca de obicei. Din întâmplare, m-am trezit chiar în zorii zilei și mi-am spus că răsăritul trebuie să aibă farmec și dincolo de malul mării. Și am avut dreptate: de la prima rază până la final, soarele a sărutat tot cuprinsul pe nesimțite, readucându-l la viață. Deși până la ora micului dejun s-a instalat ploaia, lumina dimineții mi-a rămas în suflet. După o masă copioasă în stil tradițional și niscai emoții legate de întoarcerea pe terenul accidentat, am demarat cu încrederea șoferului în capabilitățile vechii Dacii, lăsând în urmă acel colț de Rai.

Ghețarul de la Scărișoara

Nu departe, se află satul Ghețari. Nu degeaba-și poartă numele, întrucât aici se află cel mai mare ghețar subteran din România, în peștera Scărișoara (de altfel, și scopul voiajului nostru). Pentru a o vizita, teama de înălțimi nu-ți va fi de mare ajutor, întrucât accesul se face pe un vârtej de scări metalice (alunecoase în condițiile meteo date mai sus) în zig-zag, care tapetează pereții avenului (puț, prăpastie verticală cu deschidere circulară) cu un diametru și o adâncime în jurul a 50 de metri. Coborârea este de-a dreptul captivantă și oferă cadre unice în țară, pentru care vei face multe opriri. În ultima porțiune, treptele sunt de lemn și mult mai abrupte, astfel că, în ciuda scenei amețitoare, ești nevoit să-ți îndrepți privirea și către picioare. La bază, după ce-ți recapeți suflul, intrarea propriu-zisă în peșteră se face printr-un spectaculos portal larg deschis, care invită în adâncul muntelui. Nu vei ajunge prea departe, însă, întrucât complexul speologic format din “săli”, “rezervații” și chiar o “biserică”, ce reprezintă porțiuni ale unei singure mari încăperi, este parțial dedicat exclusiv cercetării. Timpul însuși a stagnat în blocul masiv de gheață, aprecieri științifice afirmând că acesta și-ar fi început formarea în urmă cu peste 10.000 de ani. În scurt timp, am străbătut întreaga zonă amenajată turistic, pe măsură ce frigul ne pătrundea în oase (sfat: îmbracă-te gros, indiferent de anotimp) și am părăsit incinta glacială. Că tot veni vorba, tururile sunt ghidate și trebuie să aștepți formarea unui grup de minim 10 persoane (numărul nu este tocmai exact, întrucât în acea zi ploioasă, la început de program, expectanțele personalului nu erau, probabil, ridicate). Orarul de vizitare și prețul aferent sunt expuse mai jos – informații preluate chiar de la sursă.

Întoarcerea acasă

Cum suntem campioni la vizitat-viteză, spre casă am reușit o oprire la Roșia Montană, o urcare la Cetatea Deva, o redescoperire a Castelului Corvinilor din Hunedoara (toate fiind pontențiale teme pentru postări viitoare) și un ultim popas pe malul lacului Cinciș, unde n-a mai rămas, din păcate, timp să ne-nfruptăm din delicioasa supă cremă de ciuperci și hribi în pituță, despre care am scris cu patos aici.

Trecând peste sentimentul dulce-amărui de a reveni la rutina zilnică, această miniexcursie marcată de neprevăzutul caracteristic călătoriilor alături de familia mea a punctat un moment frumos din vara-mi mult prea ternă din acest an. Mai mult decât atât, sper că am reușit să te conving să experimentezi ținuturi, obiective turistice și oameni noi cu mai multă lejeritate și mai puțină crispare, căci de multe ori ceea ce pare să ruineze o vacanță o face, de fapt, memorabilă.

Vezi-ți de țara ta! Am zis.

Surse: Wikipedia, Google Maps.

P.S.: Cabana Gabriela.

P.P.S.: Proprietarii au corectat între timp locația pe Google Maps. 

 

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

Deodată. Aşa m-am hotărât să scriu din nou.

Dragă prieten iubitor de călătorii, mi-ai lipsit! Nu ştiu dacă sentimentul e reciproc, dar de prea multă vreme nu mi-am mai pătat degetele cu cerneala tastelor (c-aşa-i scriitura modernă). De ce? Din acelaşi motiv pentru care toate lucrurile bune rămân în aşteptare – nu mai citim, nu mai slăbim, nu mai călătorim, căci N-AVEM TIMP. După cum lesne observ din buza grotei în care îmi petrec ultimul an de Facultate de Medicină (hai că am ceva circumstanţe atenuante pentru lipsa mea!), Internetul n-a crăpat fără panseurile mele, ultima dată emise în octombrie trecut. Totuşi, a împărtăşi amintiri dragi şi totodată informaţii utile din aventurile pe plaiuri româneşti mă relaxează, dar şi linişteşte într-o privinţă – aceea că am făcut un demers #PROaceastăţară, deşi gândurile să plec din ea mă pândesc chiar după colţ. Dar cum pământul nu-i de vină pentru cetăţenii ce şi-au construit trib deasupra-i (european, unde mai pui…), continui să promovez turismul intern, alegând să decantez un pic neghina şi să îţi prezint locurile sfinţite de Oamenii rămaşi în România. Aşadar, urmează-mă şi îmbracă-te gros, de această dată urcăm…

… Spre Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac! Sunt convinsă că ai auzit de el. Din anul 2005 încoace, nu-i iarnă în care să nu fie ridicat cu trudă în inima Făgăraşului şi în slăvi la televizor. Astfel, curiozitatea noastră (a mea şi a părinţilor din dotare), îndelung alimentată, s-a astâmpărat în a doua zi a Crăciunului lui 2017 , când am luat calea Transfăgărăşanului pentru a vizita construcţia îngheţată. Mai întâi…

Cum ajungi?

Ca să lămurim de la început un aspect, nu te poţi deplasa cu maşina până la “recepţia” hotelului, întrucât şoseaua ce brăzdează muntele este închisă traficului pe timp de iarnă, destinaţia fiind abordabilă numai dinspre Ardeal. Prin urmare, trebuie să ajungi în judeţul Sibiu, la Cârţişoara, via DN 1 (E 68), din care se desprinde DN 7C. De aici, condu până la Bâlea Cascadă, punctul terminus deszăpezit al Transfăgărăşanului, unde te aşteaptă, după cum ţi-e norocul, o coadă mai mică sau mai mare la îmbarcarea în telecabină. Noi am avut unul de pomină, am zăbovit doar vreo două ore (şi jumătate, poate?), acesta fiind preţul plătit pentru alegerea unei zile libere şi însorite drept moment oportun de plecat de acasă. Pe treptele clădirii din care porneşte cabina s-a lăsat cu următoarele: frig, prietenii şi probabil despărţiri ale unor cupluri solide (pe sistemul “tu ai insistat să venim aici!”). Câţiva colegi de suferinţă, cărora le mulţumim tare, ne-au scurtat aşteptarea cu vreo două ture de traseu, cedând sub presiunea orelor. Când vii din Braşov, no, mai mere să renunţi, dar nu şi atunci când te deplasezi tocmai din judeţul lui Brâncuşi – drept urmare, am rămas.

Revenind la date exacte, sistemul de transport pe cablu dispune de doar două cabine, ce parcurg simultan traseul, în sensuri opuse, fiecare suportând maxim 14 persoane (dar acceptând minim 10), dacă îmi amintesc corect. Orarul de funcţionare este zilnic (inclusiv în weekend), între orele 9:00 şi 17:00, cu o oarecare flexibilitate pentru turiştii ce ratează la mustaţă ultima urcare. Costul poate fi un mic impediment în cazul familiilor mari, întrucât un adult plăteşte 60 de lei pentru o plimbare dus-întors, în timp ce pentru un copil de până la 12 ani, biletul valorează 30 de lei. Nu există reducere pentru elevi mai mari/studenţi/pensionari şi altele asemenea. Achitarea urcării se face la baza de sus a telecabinei, aşadar nu te bucura că nu te întreabă nimeni de bani, iniţial.

Urcarea

Paradoxul anumitor distracţii pentru care faci varice stând la coadă este că, odată ajuns în faţa faptului împlinit, ţi se înmoaie picioarele. Nu mi s-a întâmplat mie, dar fiecare gaşcă/familie are pe cineva curajos care ezită în ultima clipă… După depăşirea acestui moment, mai obişnuieşte-te cu ideea că poţi fi blocat la mare altitudine alături de alţi excursionişti vizibil tulburaţi, ce bruiază liniştea unui întins de alb (sau verde, după anotimp) profeţind legat de oprirea iminentă a energiei electrice. Nici copiii lor nu sunt de neglijat, manipulaţi parcă de un DJ care pune pe repeat onomatopee. Am făcut o mică adaptare a circuitului de care am avut noi parte pentru 60 de lei de căciulă. Hmm, poate te-am convins deja să stai acasă şi nu acesta era scopul. Astfel, ia de citeşte în continuare.

Când reuşeşti să te iţeşti la geam printre capetele celorlalţi, ţi se desfăsoară un adevărat spectacol mut în faţa ochilor. În mod particular interesant la acest traseu este faptul că mai toţi îl parcurgem vara pe patru roţi (uneori, chiar bară la bară), în timp ce în miezul iernii zăpada nu cruţă niciun petec de drum, îngropând toate ungherele în care altădată ne-am oprit să fotografiem serpentinele. Revenind, de sub troiene se ridicau, parcă fără sens, semnele de circulaţie ale unui drum ce renaşte în fiecare Cireşar. Câţiva schiori se încumetaseră să se lase purtaţi de ele. Privind înapoi, ca dintr-un amfiteatru, în arenă se putea admira Transilvania. Mutându-mi privirea spre destinaţie, am zărit la un moment dat Cascada Bâlea, cu apele-i la fel de repezi în existenţa-i temporar solitară. Crestele înnobilate de albul neatins mi-au conferit un sentiment de pace – genul de peisaj pe care, din când în când, trebuie să îl revezi pentru a conştientiza măreţia naturii. Încet, încet, cu gâtul răsucit pe 360 de grade, am ajuns la finalul cursei.

 

 

 

Hotelul de Gheaţă

Păşind din nou pe zăpadă, am îndurat sfidarea soarelui ce tocmai se lăsase după culme, luminând piscurile înalte şi lăsând platoul de la Bâlea Lac într-o umbră geroasă. Imaginea pe care o aveam în minte era cu totul modificată, întrucât lacului îngheţat şi acoperit de zăpadă nu i se puteau desluşi malurile. De altfel, din inima acestuia a fost preluată şi materia primă folosită de meşterii constructori la ridicarea hotelului, unicul de acest gen din sud-estul Europei. Deşi izolat, locul forfotea de turişti vorbitori de limbi diverse, semn că i s-a dus vestea.

Până să îţi prezint interiorul “clădirii”, ce poţi face în împrejurimi, te întrebi? În primul rând, menţionez că la data vizitei noastre nici nu începuse construcţia Bisericii de Gheaţă, în timp ce la ora actuală este deja inaugurată şi sfinţită, eveniment petrecut pe 26 ianuarie – un motiv în plus pentru a-ţi rezerva o zi şi a-mi călca pe urme. În rest, există câteva activităţi distractive practicabile în jurul Cabanei Bâlea. Pe lângă datul cu colacul (cu iertare, nu găsesc o formulare mai inteligentă) pe o pantă lină special amenajată unde poţi să îţi oboseşti copiii, este posibilă închirierea unui scuter (sper că am denumit corect săniuţa), probabil cu mulţi bani pentru 15 minute, care să te plimbe pe aria lacului. Nu în ultimul rând, dacă nu ai rate la bancă sau alte responsabilităţi majore, te poţi aventura cu skiurile pe versanţii abrupţi, precum am observat că au făcut câţiva turişti în căutare (cu lumânarea!) de adrenalină. Şi-acum, că ţi-au cam îngheţat mâinile, intră degrabă la căldură… Stai, ce?

În schimbul a 15 lei pentru adulţi, respectiv 10 lei pentru copiii între 3 şi 12 ani, te poti lăfăi la o temperatură medie de 2 grade Celsius în incinta hotelului. În acest an, s-a optat pentru o tematică muzicală, spirit în care sunt decorate toate cele 14 camere, dar şi cele 6 igluuri separate. Spre exemplu, poţi vizita camere denumite “ABBA”, “Corina Chiriac”, “Prince”, “Madonna” sau “Michael Jackson”, fiecare înzestrată cu piese de mobilier şi decoraţiuni sculptate cu măiestrie din blocuri de gheaţă. În cazul în care visezi la petrecerea unei nopţi într-una dintre ele, confortul este o cerinţă la care trebuie să renunţi, întrucât, deşi evaluat la 3 stele, de alte sute ce licăresc pe cerul nopţii Făgăraşului te vor despărţi câţiva metri cubi de gheaţă, fiind necesari saci de dormit (oferiţi de gazde) pentru a putea suporta frigul. Un alt “moft” de lăsat acasă este intimitatea, întrucât vastele apartamente nu dispun de uşi masive tăiate din adâncurile lacului, ci de perdeluţe albastre care să creeze impresia de spaţiu privat. Totuşi, nu uita şi portofelul, căci ai de scos din buzunar 100 de Euro pentru o cameră dublă, respectiv 150 de Euro pentru un iglu. În ceea ce priveşte restaurantul, nu ştiu cât de picante sunt preparatele, dar peste preţuri a căzut ceva piper!

 

 

De final

După ce ne-am îmbogăţit suficient tolba cu amintiri şi memoria telefonului cu poze, ne-am aşezat la coada numărul doi, cea de la coborârea cu telecabina – nu la fel de consumatoare de timp, din fericire. Aplecaţi peste vale, am profitat de ultimele minute la înălţime, admirând orizontul la crepuscul – momentul la care a ajuns şi istorisirea mea (ei, noi am continuat seara la Târgul de Crăciun de la Sibiu, dar asta-i o poveste pentru altă dată).  Una peste alta, în ciuda frigului pătrunzător şi a îndelungii aşteptări, consider că merită să îţi planifici o excursie către această destinaţie, unică în ţară şi nu numai, râvnită de străini din toate colţurile lumii şi devenită deja tradiţie într-o Românie în care te-ai obişnuit să nu se întâmple nimic.

 

 

Sper că ţi-a plăcut revenirea mea într-ale scrisului, iar dacă eşti nou pe site, te invit să-i explorezi conţinutul! Să ne auzim cu bine şi, sper eu, ceva mai des… Până atunci,

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Google Maps, www.hotelofice.com, www.agerpres.ro, balealac.ro.

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Voie bună, călătorule! Ştiu, n-am mai răspuns la apel de ceva vreme, dar nu reuşesc să dedic suficiente ore scrisului, mai ales de când principalul blog pe care îmi aştern gândurile este lucrarea de licenţă. Cu toate acestea, am citit cândva că “timpul, ni-l facem”, astfel că voi încerca să păstrez un echilibru între activităţile studenţeşti şi cele recreaţionale. Trecând la subiect, am ales pentru astăzi să rămân în sfera misterelor lăcaşelor de cult (după ce ultima dată te-am purtat la Mănăstirea Rupestră de la Şinca Veche), tocmai pentru că pe cel ce urmează să ţi-l prezint l-am vizitat chiar de curând, trezindu-mi dragi amintiri din copilărie. Vino după mine în Ţara Haţegului, la Densuş, să trecem pragul celei mai vechi biserici româneşti în care încă se mai slujeşte!

Biserica “Sfântul Nicolae” dăinuie de atâtea secole, încât istoricii şi localnicii se întrec în estimări, cutezând să meargă până departe în trecut, în efortul de a data acest veritabil templu de piatră. Te-am intrigat niţel? Stai să îţi povestesc mai întâi cum ajungi aici, iar în cazul în care tocmai ai citit “şniţel”, fugi la bucătărie. Îţi urez poftă bună: fie la citit, fie la masă (cu promisiunea de a reveni!).

Traseul spre biserică

Există câteva variante rutiere până în inima satului Densuş din Hunedoara. Nu că n-ar exista tren, dar calea ferată e mai mult ferită şi cea mai apropiată staţie este la Subcetate, de unde va trebui să cauţi apoi o altă modalitate de transport până la destinaţia finală. No bine, păi să revenim la partea carosabilă: fie că porneşti dinspre Simeria, fie dimpotrivă, ţi-ai pierdut răbdarea aşteptând la semafoare pe Defileul Jiului, urmezi E79 până la Haţeg, după care intri pe DN68. Tot pe acest Drum Naţional circuli şi dacă vii dinspre Caransebeş, doar că nu mai eşti nevoit să ajungi până în fostul regat al berii “Haţegana”, căci în dreptul localităţii Toteşti trebuie să coteşti (ce potrivire!) pe DJ687G, care te duce la ţintă. Există şi o rută alternativă, un drum comunal cu numărul 90, care se desprinde tot din DN68, dar nu bag mâna în foc pentru el. 

Împrejurimi

Poate c-ar trebui să închei povestea cu acest aspect, dar cadrul natural şi istoric ce împresoară curtea bătrânei bisericuţe nu poate fi lăsat spre final. Ţara Haţegului reprezintă un tărâm puternic legat atât de originea noastră ca neam – prin capitala Daciei romanizate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cât şi de credinţa noastră ortodoxă – pelerinajul acerb din ultimii ani la Mănăstirea Prislop, locul de odihnă al părintelui Arsenie Boca, stând mărturie. Din depărtare, Retezatul veghează neobosit peste vale, tăcut, dar grăitor. Cred că nu-i nevoie de argumente în plus pentru a te convinge că merită să explorezi întreaga zonă, dat fiind faptul că distanţele dintre obiective sunt relativ mici şi uşor de parcurs cu maşina. Văleu (sau poate tulai?), era să uit! Poţi să te repezi şi pe malul lacului Cinciş, căci sper că n-ai uitat supa cremă de ciuperci în pituţă (dacă nu ştii despre ce vorbesc, citeşte, rogu-te, “Picant, dulce-acrişor”)!

De ce aici?

Îmi amintesc destul de viu (primul impuls a fost “vag”, dar mi-am dat seama că mint) cum într-o dimineaţă, în urmă cu unsprezece ani, înarmată cu pacheţele ascunse prin ghiozdane pestriţe, punguţe şi lămâi utilizate după consumul pacheţelelor, dar şi păzită de câţiva părinţi curajoşi veniţi în ajutorul doamnelor profesoare (tata, prezent!), clasa mea demara spre ce avea să fie o excursie de pomină prin ţinutul-vedetă al articolului de astăzi. Printre altele, am făcut o oprire chiar la biserica din Densuş, moment în care i-am aflat povestea. Din memorie îmi revin câteva imagini clare: anunţul de la intrarea în curtea lăcaşului, forma neobişnuită a construcţiei de piatră, răcoarea dintre zidurile groase şi-un liliac (sau poate doi?) rătăcind printre icoane, coborât din întunecimea acoperişului care-l camufla (nu, nu m-a frapat, căci sobrietatea bisericii părea a fi un context potrivit pentru zborul unui liliac, animal de care mă tem, de altfel…).

Nu ştiu cât m-a pătruns atunci emoţia locului, căci anumite lucruri sunt înţelese abia mai târziu, dar cert este că am revenit ulterior – cel mai recent, luna trecută. Faptul care m-a determinat definitiv să abordez tema este o fotografie zărită din întâmplare, dar poate nu întâmplător, în cadrul unei expoziţii foto. Prezentată ca înfricoşătoare sub cerul îndoliat de lăsarea nopţii, biserica era etalată lângă masa la care am servit cele mai bune sărmăluţe în foi de varză din vreun restaurant – Clubul Ţăranului din Bucureşti (despre el, cu o altă ocazie).

 

România Nefiltrată - Densuş
Vorba englezului, “what were the odds”?

La Densuş în septembrie

A fost un început de toamnă văratec, numai bun de călătorit. Într-o sâmbătă generoasă, în formulă completă (părinţii mei + Ciobănaşul), am ajuns la biserica “Sfântul Nicolae” spre finalul zilei, tocmai la timp pentru vizionarea unui apus numai bun de pictat, doar că n-aveam nici ustensile, nici talent. Aşa că l-am imortalizat pe retină, dar şi pe cameră (îl vei putea zări în galerie). Într-un astfel de decor superb, am urcat panta lină spre locul înălţării lăcaşului, din păcate închis la acea oră. Nu erau nici umbre, nici glasuri de oameni, dar poarta spre curte, lăsată deschisă, era semn că puteai veni să te reculegi şi-n alte ceasuri decât o face mulţimea. Desigur, vei dori să pătrunzi şi în incintă, dacă eşti pentru prima oară aici, iar pentru asta nu există un program fix şi nici tarif de vizitare. Am înţeles că preotul care slujeşte (Alexandru Gherghel) locuieşte în apropiere şi este dispus, chiar bucuros să descuie uşa turiştilor întârziaţi (de altfel, un alt sentiment pitit în sertarul cu momente din excursie este căldura cu care am fost primiţi, aşa gălăcioşi şi mirositori a vomă precum eram – nu şi eu 🙂 ).

Începuturi

“Şi totuşi, care-i povestea locului?”, te întrebi. Nici n-ai să afli un răspuns ferm, întrucât izvoarele istorice nu reuşesc să completeze întreaga evoluţie a obiectivului aşezat pe tăpşanul ridicat peste sat. Cea mai acceptată variantă este cea a întemeierii în secolul al XIII-lea, ştiut fiind faptul că de atunci se slujeşte neîntrerupt. Zidită din blocuri de piatră aduse de la Sarmizegetusa, biserica pare să aibe legături mai strânse cu romanii, una dintre ipoteze susţinând că ar fi fost iniţial mausoleul unui general din armata Imperiului. O altă teorie susţine că, la origine, construcţia ar fi servit drept templu al zeului războiului, Marte. Mai mult decât atât, preotul are convingerea că înşişi dacii, încă liberi, închinau ofrande lui Zamolxe în perimetrul în care ulterior s-a clădit ceea ce putem vizita astăzi.

Oricâte speculaţii s-ar vehicula, cert este faptul că, din punct de vedere arhitectural, planul nu respectă orânduirea unei biserici ortodoxe: turla centrală este rectangulară, sprijinită pe patru stâlpi masivi, altarul este îndreptat spre sud, nu spre est, iar cei doi lei de piatră ce odihnesc la exterior, deasupra altarului, adâncesc şi mai mult misterul. O altă curiozitate o reprezintă pictura interioară, care, strat cu strat, descoperă trei stiluri diferite (ultima amprentă aparţinând lui Ştefan Zugravul, din 1443). În plus, aceasta a fost vandalizată de cotropitorii turci, care au scos ochii sfinţilor înfăţişaţi. Un ultim aspect interesant este prezenţa unei icoane ce-l întruchipează pe Iisus în straie populare româneşti – o viziune îndrăzneaţă a autorului, dar cea mai dragă părintelui, se pare.

 

 

Am ajuns şi la încheiere… Sper că te-am convins să te abaţi spre Ţara Haţegului, iar în drumul tău să nu ratezi biserica “Sfântul Nicolae” din Densuş. Te previn doar: fă-ţi loc în portbagaj, căci vei pleca mai bogat decât la sosire. Şi nu uita:

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Din păcate, nu am imagini şi din interior, după cum ai putut observa deja. Iertare!

Surse: www.historia.ro, adevarul.ro, Wikipedia , Google Maps.