"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Ăăă, cum începi un articol după o pauză de 10 luni? Căci da, atâta vreme a trecut de la ultima noastră întâlnire și am câteva explicații de dat. Convingătoare, promit! În puține cuvinte, am chiulit de la tastatură ca să devin medic. Doctor medic, mai exact. Sună înălțător și deopotrivă pompos, știu, dar ghici cine tocmai și-a ridicat diploma? Practic, din pricina pregătirii pentru examenele de licență și rezidențiat am renunțat la foarte multe, inclusiv la plăcerea de a călători și, implicit, de a scrie pe blog. Dar asta rămâne o discuție pentru altă dată, mai potrivită pentru o temă asupra a “100 de moduri prin care poți intra în depresie”. Toate eforturile au meritat, însă. Deși mă voi putea numi doctor abia în ani de zile (în sensul profund, complet, al cuvântului), pot spune că închei binișor anul 2018. Și, cum dintr-un final perfect nu putea lipsi o nouă postare, iată-mă aici, îndrăznind să învii amintiri dragi din singurele zile toride de iulie în care mi-am îngăduit să iau o pauză. Așadar, dragă cititorule, te invit să mă urmezi într-o scurtă, dar savuroasă incursiune în tărâmul Apusenilor! Nu, n-am escaladat vreun vârf montan, dar cu siguranță a fost un sport extrem să ajungem la…

Gârda de Sus!

Această extravaganță, de a părăsi câmpul muncii (biroul meu), n-a fost, firește, propunerea mea. Cu toate acestea, efectele ei au fost cât se poate de benefice. Deși traseul a fost imaginat în jurul dorinței de a (re)vizita peștera Scărișoara (Alba), punctul culminant al excursiei a fost cu totul altul, întrucât alegerea unui loc de cazare în apropiere s-a dovedit a fi însăși de neuitat, ba chiar potențial motiv de revoltă pentru utilizatorii neexperimentați ai turismului românesc. Noi, în schimb (părinții mei și Ciobănașul), ne-am simțit de zile mari! Stai să vezi!

Rezervarea

Recunoaște, când vine vorba de Booking, vigilența ta este îndreptată mai ales către ultima zi a anulării gratuite, dar ceva la care nu te aștepți prea des este ca pin-ul (nu coniferul) de pe hartă să fie așezat greșit. Așa, cu o eroare de peste 10 kilometri. Concret, cabana la care urma să înnoptăm se afla virtual într-un loc sigur pentru cetățeanul străin de acele meleaguri, în centrul comunei Gârda de Sus. Nu și în realitate, însă. Dacă pare că am observat rapid inadvertența, te înșeli: cu vreo două zile înainte de plecare am realizat că adresa nu coincidea cu locația de pe Google Maps, însă gazdele s-au scuzat telefonic (după plata în avans a șederii, trebuie să menționez) pentru mica/marea scăpare și au trimis asigurări cum că destinația este perfect accesibilă pe 4 roți. Înțelegând faptul că este ok ca în Gârda competențele digitale să nu fie un must have al traiului cotidian, am pornit la drum cu entuziasm.

Cum am ajuns?

În cursa noastră către inima Apusenilor am parcurs trasee și am marcat locuri dragi mie, în parte povestite pe-ndelete în articole mai vechi (vezi: Transalpina și Neștiuta Ampoița – sălașul plăcintelor fabuloase ale mamei Luța), altele încă neexplorate pe blog (cetatea Alba Carolina din Alba Iulia). Mai exact, pentru a ajunge la Gârda de Sus, am urmat DN74, ce pornește din Alba Iulia, cotind apoi pe DN74A la Abrud și, în cele din urmă, pe DN75, care trece prin centrul comunei (aflată în vecinătatea stațiunii Arieșeni, trebuie să precizez). Ei bine, dacă marcajul pe hartă al pensiunii ar fi fost corect, am fi putut să ne relaxăm. Numai că proprietatea se afla de fapt într-unul dintre satele aparținând Gârdei, și anume Dealu Frumos (pentru dezambiguizare, vezi imaginea de mai jos). După ce am cutreierat pe cont propriu o vreme, asistența telefonică (și nu numai) oferită de către gazde s-a dovedit a fi imperios necesară. Practic, din asfalt se desprindea o cărare mai lată, săpată de ploi și brăzdată de bolovani, care făcea ca ultimii kilometri să pară o distanță uriașă de străbătut. Drept urmare, am convenit să fim preluați de către proprietar într-o Dacie “Papuc” imună la micile inconveniente, într-una dintre cele mai faine plimbări off-road de care am avut parte vreodată. 

Hartă Gârda de Sus - România Nefiltrată

O seară de suflet

Lăsându-ne mașina într-o parcare la marginea pădurii și trecând cu vederea faptul că ni se ascunsese adevărul privind calitatea drumului până în ultimul moment, ne-am înghesuit în vehicul la limita claustrofobiei și am realizat că tot răul fusese spre bine. După fiecare vârf de deal se ițeau noi și vaste peisaje colinare superbe, dintre cele care inspiră marii pictori să-și cinstească pânzele cu cele mai vii culori. Ici-colo, câte o căsuță modestă marca singura intervenție umană în acest tablou sacru, de nu știai dacă să-i crezi pe localnici izolați sau, mai degrabă, binecuvântați. Va trebui să mă crezi pe cuvânt în descrierea mea, căci din cauza hârtoapelor ne-am balansat binișor și n-am apucat să facem vreo fotografie. Într-un sfârșit, am răzbit! Departe de orice, dar în sânul naturii, priveliștea din jurul cabanei a reușit să mă deconecteze total de la grijile aflate pe biroul de acasă. Lătratul îndepărtat al câinilor din vecini, sunetul greierilor vuind a-nserat de vară, tălăngile vacilor întoarse de la păscut, copiii bucălați ai gazdelor, pisica sperioasă, leagănul domol, fragii împrăștiați în voie pe lângă casă, toate acestea m-au purtat înapoi în copilăria-mi îndrăgită, parțial rurală, pe care nu mi-o amintesc întru totul (de altfel, cred că rezonanța cu anumite momente din viață transcede memoria). Pentru o clipă, i-am invidiat pe acei oameni calzi (căci, în ciuda neînțelegerii dezbătute, s-au dovedit a fi o simplă familie tânără și primitoare, la început de drum în branșă). Mi-am revenit rapid la gândul că trebuie să le fi fost tare greu. Oare? Azvârliți în vacarmul vreunui oraș cenușiu și ticsit, probabil ar fi socotit același lucru (despre noi). După lăsarea întunericului, ne-am retras înăuntru și am savurat câteva plăcinte moțești care au desăvârșit perfect ziua.

A doua zi

Acea duminică a început mult mai devreme ca de obicei. Din întâmplare, m-am trezit chiar în zorii zilei și mi-am spus că răsăritul trebuie să aibă farmec și dincolo de malul mării. Și am avut dreptate: de la prima rază până la final, soarele a sărutat tot cuprinsul pe nesimțite, readucându-l la viață. Deși până la ora micului dejun s-a instalat ploaia, lumina dimineții mi-a rămas în suflet. După o masă copioasă în stil tradițional și niscai emoții legate de întoarcerea pe terenul accidentat, am demarat cu încrederea șoferului în capabilitățile vechii Dacii, lăsând în urmă acel colț de Rai.

Ghețarul de la Scărișoara

Nu departe, se află satul Ghețari. Nu degeaba-și poartă numele, întrucât aici se află cel mai mare ghețar subteran din România, în peștera Scărișoara (de altfel, și scopul voiajului nostru). Pentru a o vizita, teama de înălțimi nu-ți va fi de mare ajutor, întrucât accesul se face pe un vârtej de scări metalice (alunecoase în condițiile meteo date mai sus) în zig-zag, care tapetează pereții avenului (puț, prăpastie verticală cu deschidere circulară) cu un diametru și o adâncime în jurul a 50 de metri. Coborârea este de-a dreptul captivantă și oferă cadre unice în țară, pentru care vei face multe opriri. În ultima porțiune, treptele sunt de lemn și mult mai abrupte, astfel că, în ciuda scenei amețitoare, ești nevoit să-ți îndrepți privirea și către picioare. La bază, după ce-ți recapeți suflul, intrarea propriu-zisă în peșteră se face printr-un spectaculos portal larg deschis, care invită în adâncul muntelui. Nu vei ajunge prea departe, însă, întrucât complexul speologic format din “săli”, “rezervații” și chiar o “biserică”, ce reprezintă porțiuni ale unei singure mari încăperi, este parțial dedicat exclusiv cercetării. Timpul însuși a stagnat în blocul masiv de gheață, aprecieri științifice afirmând că acesta și-ar fi început formarea în urmă cu peste 10.000 de ani. În scurt timp, am străbătut întreaga zonă amenajată turistic, pe măsură ce frigul ne pătrundea în oase (sfat: îmbracă-te gros, indiferent de anotimp) și am părăsit incinta glacială. Că tot veni vorba, tururile sunt ghidate și trebuie să aștepți formarea unui grup de minim 10 persoane (numărul nu este tocmai exact, întrucât în acea zi ploioasă, la început de program, expectanțele personalului nu erau, probabil, ridicate). Orarul de vizitare și prețul aferent sunt expuse mai jos – informații preluate chiar de la sursă.

Întoarcerea acasă

Cum suntem campioni la vizitat-viteză, spre casă am reușit o oprire la Roșia Montană, o urcare la Cetatea Deva, o redescoperire a Castelului Corvinilor din Hunedoara (toate fiind pontențiale teme pentru postări viitoare) și un ultim popas pe malul lacului Cinciș, unde n-a mai rămas, din păcate, timp să ne-nfruptăm din delicioasa supă cremă de ciuperci și hribi în pituță, despre care am scris cu patos aici.

Trecând peste sentimentul dulce-amărui de a reveni la rutina zilnică, această miniexcursie marcată de neprevăzutul caracteristic călătoriilor alături de familia mea a punctat un moment frumos din vara-mi mult prea ternă din acest an. Mai mult decât atât, sper că am reușit să te conving să experimentezi ținuturi, obiective turistice și oameni noi cu mai multă lejeritate și mai puțină crispare, căci de multe ori ceea ce pare să ruineze o vacanță o face, de fapt, memorabilă.

Vezi-ți de țara ta! Am zis.

Surse: Wikipedia, Google Maps.

P.S.: Cabana Gabriela.

P.P.S.: Proprietarii au corectat între timp locația pe Google Maps. 

 

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Voie bună, călătorule! Ştiu, n-am mai răspuns la apel de ceva vreme, dar nu reuşesc să dedic suficiente ore scrisului, mai ales de când principalul blog pe care îmi aştern gândurile este lucrarea de licenţă. Cu toate acestea, am citit cândva că “timpul, ni-l facem”, astfel că voi încerca să păstrez un echilibru între activităţile studenţeşti şi cele recreaţionale. Trecând la subiect, am ales pentru astăzi să rămân în sfera misterelor lăcaşelor de cult (după ce ultima dată te-am purtat la Mănăstirea Rupestră de la Şinca Veche), tocmai pentru că pe cel ce urmează să ţi-l prezint l-am vizitat chiar de curând, trezindu-mi dragi amintiri din copilărie. Vino după mine în Ţara Haţegului, la Densuş, să trecem pragul celei mai vechi biserici româneşti în care încă se mai slujeşte!

Biserica “Sfântul Nicolae” dăinuie de atâtea secole, încât istoricii şi localnicii se întrec în estimări, cutezând să meargă până departe în trecut, în efortul de a data acest veritabil templu de piatră. Te-am intrigat niţel? Stai să îţi povestesc mai întâi cum ajungi aici, iar în cazul în care tocmai ai citit “şniţel”, fugi la bucătărie. Îţi urez poftă bună: fie la citit, fie la masă (cu promisiunea de a reveni!).

Traseul spre biserică

Există câteva variante rutiere până în inima satului Densuş din Hunedoara. Nu că n-ar exista tren, dar calea ferată e mai mult ferită şi cea mai apropiată staţie este la Subcetate, de unde va trebui să cauţi apoi o altă modalitate de transport până la destinaţia finală. No bine, păi să revenim la partea carosabilă: fie că porneşti dinspre Simeria, fie dimpotrivă, ţi-ai pierdut răbdarea aşteptând la semafoare pe Defileul Jiului, urmezi E79 până la Haţeg, după care intri pe DN68. Tot pe acest Drum Naţional circuli şi dacă vii dinspre Caransebeş, doar că nu mai eşti nevoit să ajungi până în fostul regat al berii “Haţegana”, căci în dreptul localităţii Toteşti trebuie să coteşti (ce potrivire!) pe DJ687G, care te duce la ţintă. Există şi o rută alternativă, un drum comunal cu numărul 90, care se desprinde tot din DN68, dar nu bag mâna în foc pentru el. 

Împrejurimi

Poate c-ar trebui să închei povestea cu acest aspect, dar cadrul natural şi istoric ce împresoară curtea bătrânei bisericuţe nu poate fi lăsat spre final. Ţara Haţegului reprezintă un tărâm puternic legat atât de originea noastră ca neam – prin capitala Daciei romanizate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cât şi de credinţa noastră ortodoxă – pelerinajul acerb din ultimii ani la Mănăstirea Prislop, locul de odihnă al părintelui Arsenie Boca, stând mărturie. Din depărtare, Retezatul veghează neobosit peste vale, tăcut, dar grăitor. Cred că nu-i nevoie de argumente în plus pentru a te convinge că merită să explorezi întreaga zonă, dat fiind faptul că distanţele dintre obiective sunt relativ mici şi uşor de parcurs cu maşina. Văleu (sau poate tulai?), era să uit! Poţi să te repezi şi pe malul lacului Cinciş, căci sper că n-ai uitat supa cremă de ciuperci în pituţă (dacă nu ştii despre ce vorbesc, citeşte, rogu-te, “Picant, dulce-acrişor”)!

De ce aici?

Îmi amintesc destul de viu (primul impuls a fost “vag”, dar mi-am dat seama că mint) cum într-o dimineaţă, în urmă cu unsprezece ani, înarmată cu pacheţele ascunse prin ghiozdane pestriţe, punguţe şi lămâi utilizate după consumul pacheţelelor, dar şi păzită de câţiva părinţi curajoşi veniţi în ajutorul doamnelor profesoare (tata, prezent!), clasa mea demara spre ce avea să fie o excursie de pomină prin ţinutul-vedetă al articolului de astăzi. Printre altele, am făcut o oprire chiar la biserica din Densuş, moment în care i-am aflat povestea. Din memorie îmi revin câteva imagini clare: anunţul de la intrarea în curtea lăcaşului, forma neobişnuită a construcţiei de piatră, răcoarea dintre zidurile groase şi-un liliac (sau poate doi?) rătăcind printre icoane, coborât din întunecimea acoperişului care-l camufla (nu, nu m-a frapat, căci sobrietatea bisericii părea a fi un context potrivit pentru zborul unui liliac, animal de care mă tem, de altfel…).

Nu ştiu cât m-a pătruns atunci emoţia locului, căci anumite lucruri sunt înţelese abia mai târziu, dar cert este că am revenit ulterior – cel mai recent, luna trecută. Faptul care m-a determinat definitiv să abordez tema este o fotografie zărită din întâmplare, dar poate nu întâmplător, în cadrul unei expoziţii foto. Prezentată ca înfricoşătoare sub cerul îndoliat de lăsarea nopţii, biserica era etalată lângă masa la care am servit cele mai bune sărmăluţe în foi de varză din vreun restaurant – Clubul Ţăranului din Bucureşti (despre el, cu o altă ocazie).

 

România Nefiltrată - Densuş
Vorba englezului, “what were the odds”?

La Densuş în septembrie

A fost un început de toamnă văratec, numai bun de călătorit. Într-o sâmbătă generoasă, în formulă completă (părinţii mei + Ciobănaşul), am ajuns la biserica “Sfântul Nicolae” spre finalul zilei, tocmai la timp pentru vizionarea unui apus numai bun de pictat, doar că n-aveam nici ustensile, nici talent. Aşa că l-am imortalizat pe retină, dar şi pe cameră (îl vei putea zări în galerie). Într-un astfel de decor superb, am urcat panta lină spre locul înălţării lăcaşului, din păcate închis la acea oră. Nu erau nici umbre, nici glasuri de oameni, dar poarta spre curte, lăsată deschisă, era semn că puteai veni să te reculegi şi-n alte ceasuri decât o face mulţimea. Desigur, vei dori să pătrunzi şi în incintă, dacă eşti pentru prima oară aici, iar pentru asta nu există un program fix şi nici tarif de vizitare. Am înţeles că preotul care slujeşte (Alexandru Gherghel) locuieşte în apropiere şi este dispus, chiar bucuros să descuie uşa turiştilor întârziaţi (de altfel, un alt sentiment pitit în sertarul cu momente din excursie este căldura cu care am fost primiţi, aşa gălăcioşi şi mirositori a vomă precum eram – nu şi eu 🙂 ).

Începuturi

“Şi totuşi, care-i povestea locului?”, te întrebi. Nici n-ai să afli un răspuns ferm, întrucât izvoarele istorice nu reuşesc să completeze întreaga evoluţie a obiectivului aşezat pe tăpşanul ridicat peste sat. Cea mai acceptată variantă este cea a întemeierii în secolul al XIII-lea, ştiut fiind faptul că de atunci se slujeşte neîntrerupt. Zidită din blocuri de piatră aduse de la Sarmizegetusa, biserica pare să aibe legături mai strânse cu romanii, una dintre ipoteze susţinând că ar fi fost iniţial mausoleul unui general din armata Imperiului. O altă teorie susţine că, la origine, construcţia ar fi servit drept templu al zeului războiului, Marte. Mai mult decât atât, preotul are convingerea că înşişi dacii, încă liberi, închinau ofrande lui Zamolxe în perimetrul în care ulterior s-a clădit ceea ce putem vizita astăzi.

Oricâte speculaţii s-ar vehicula, cert este faptul că, din punct de vedere arhitectural, planul nu respectă orânduirea unei biserici ortodoxe: turla centrală este rectangulară, sprijinită pe patru stâlpi masivi, altarul este îndreptat spre sud, nu spre est, iar cei doi lei de piatră ce odihnesc la exterior, deasupra altarului, adâncesc şi mai mult misterul. O altă curiozitate o reprezintă pictura interioară, care, strat cu strat, descoperă trei stiluri diferite (ultima amprentă aparţinând lui Ştefan Zugravul, din 1443). În plus, aceasta a fost vandalizată de cotropitorii turci, care au scos ochii sfinţilor înfăţişaţi. Un ultim aspect interesant este prezenţa unei icoane ce-l întruchipează pe Iisus în straie populare româneşti – o viziune îndrăzneaţă a autorului, dar cea mai dragă părintelui, se pare.

 

 

Am ajuns şi la încheiere… Sper că te-am convins să te abaţi spre Ţara Haţegului, iar în drumul tău să nu ratezi biserica “Sfântul Nicolae” din Densuş. Te previn doar: fă-ţi loc în portbagaj, căci vei pleca mai bogat decât la sosire. Şi nu uita:

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Din păcate, nu am imagini şi din interior, după cum ai putut observa deja. Iertare!

Surse: www.historia.ro, adevarul.ro, Wikipedia , Google Maps.

După-amiază la Râşnov – partea a II-a

După-amiază la Râşnov – partea a II-a

Atenţiune! Dacă eşti nou pe site, mergi mai întâi la prima parte a poveştii, întrucât evenimentele sunt legate. Pentru fidelul meu cititor…

Bine te-am regăsit! După cum lesne observi, nu te-am lăsat prea mult în aşteptarea celei de-a doua părţi a după-amiezii la Râşnov, târguşorul bătrân din Ţara Bârsei, căci m-am gândit că nu pot marca aniversarea a un an de România Nefiltrată mai bine decât printr-o nouă postare. Leagă-ţi şireturile, continuăm!

Dino Parc

La începutul excursiei nu ştiam dacă ne vom încadra în timp pentru a ajunge şi aici, dar orele au fost în favoarea noastră. Părăsind însetaţi cetatea, am parcurs o mică bucată din traseul destinat turiştilor mai sportivi, întâlnind şi trenuleţul hazliu în cale, decorat în spiritul… singurului parc tematic al dinozaurilor din România! Iată-ne, aşadar, la intrarea Dino Parc, dând în mintea copiilor (nu c-am fi prea departe de asta şi-n rest). Însă…

Dacă eşti părinte, ia aminte: nu-l aduce pe ăla micu’ din dotare înainte de salariu şi sub premiul I la Cangurul pe planetă, ca să simţi că merită investiţia. Glumesc, dar e bine de ştiut că, odată intrat acolo, până să înceapă traseul, te aşteaptă un vast magazin tematic, de unde chiar şi eu era să îmi cumpăr ceva. Dinozauri de toate mărimile, de pluş, de nepluş, ouă eclozate şi ne-, tricouri şi muuulte alte nebunii aşteaptă să intre în colecţia prichindeilor. Nu, n-am terminat. La etajul clădirii care marchează intrarea în complex există şi un Cinema 9D (îţi spun mai jos cam câte dimensiuni avea, de fapt), iar afară pândeşte o altă ispită – un perimetru de joacă destinat copiilor dornici de aventură. Şi cum distracţia face foame, poţi să-ţi îndrepţi familia către restaurantul în care denumirile preparatelor şi meniurile sunt personalizate în stil preistoric. Succes!

Itinerariul prin pădure este chiar interactiv: te pândesc 47 de dinozauri mici, mari şi foarte mari (dintre care unul îşi mişcă sacadat capul şi ghearele din faţă, pe fundal de “gâr, gâr” ce răsuna probabil şi în vremuri imemorabile prin păduri seculare). Aş zice că micuţii erau tare încântaţi, dacă n-aş recunoaşte că mă aflam printre ei, la rându-mi. Practic, la toate vârstele, turiştii se amuzau şi învăţau lucruri noi despre speciile figurate, fiecare dinozaur în mărime naturală având informaţii ataşate, iar traseul – presărat cu scurte întrebări şi curiozităţi despre această lume greu de imaginat.

 

 

O altă atracţie din parc reprezenta o platformă ce vibra la fiecare câteva minute, imitând eruperea unui vulcan (posibil şi paşii delicaţi ai unui dinozaur la vânătoare) întruchipat în faţa ei. Ne-a plăcut atât de mult, încât am rămas şi pentru a doua tură! Nu departe de aici era reliefat un crater la scară miniaturală, alături rulând un filmuleţ menit să amintească felul în care se presupune că au pierit aceste vieţuitoare, prin impactul unui maaare meteorit cu Pâmântul. Stimaţi dinozauri, îmi pare rău, dar parcă nu prea tare, nu cred că ne-am fi înţeles :(. O bucată mică de rocă spaţială (reală!), faultată la contactul cu planeta noastră, zăcea expusă în colţul ecranului, dar aş fi studiat-o mai amănunţit dacă geamul despărţitor ar fi văzut de curând o cârpă de praf. Eh, nu-i chiar o dramă…

Închei glorios recenzia despre Dino Parc, purtându-te în cinematograful 9D! Pe picior de plecare, cu gândul să nu ratăm reprezentaţia la orgă, a triumfat copilul din noi şi iată-ne la coadă, alături de părinţi şi odraslele lor neobosite. Cum capacitatea sălii nu depăşea 12 persoane, dacă nu mă înşel, ni s-au lungit urechile aşteptând, dar chiar a meritat! Filmuleţul a durat 4 minute, scaunele ne-au zgâlţâit, a “bătut vântul” şi am fost stropiţi cu apă. Au fost vreo 5-6 dimensiuni acolo, dar treacă de la noi. Traseul virtual nu era condimentat cu prea mulţi dinozauri, însă montagne russe-ul în care părea că zburăm a atins nişte înălţimi destul de veridice. Brr! Una peste alta, ne-am distrat pe cinste!

 

 

Înapoi la Biserica Evanghelică

Puţin ameţiţi după recenta experienţă, am părăsit parcul tematic, continuând traseul la picior, cu gând de a reveni în centrul oraşului. Nu e prea mult de mers, nu ai nevoie de vreo condiţie fizică extraordinară, doar să fii atent la maşini, căci o lungă porţiune este parcursă pe şosea, în mijlocul vânătorii pentru un loc de parcare. Am regăsit Piaţa Unirii ceva mai umbroasă, dar la fel de pustie. Am slăbit pasul, căci mai rămăsese vreme până la debutul concertului.

Ca o mică menţiune, nu pot scrie nicio recenzie a vreunui restaurant (din păcate), întrucât am fost în continuă mişcare, iar sandvişurile pregătite atent de Ciobănaş ne-au potolit foamea. Cu altă ocazie, în baza unui program mai lax, cu drag aş savura un platouaş ardelenesc şi aş turna o descriere culinară pe cinste.

Revenind la ceea ce am făcut, de fapt, până la momentul aşteptării autocarului ce avea să ne întoarcă la Braşov: crezând că poate nici nu mai găsim locuri, am fost aproape primii spectatori trecuţi de pragul bisericii ridicate la începutul secolului al XIV-lea. Reprezentanţii Festivalului Musica Barcensis ne-au întâmpinat cu un pliant ce prezenta operele ce aveau să fie audiate atât la orgă, cât şi la spinetă. Nu te ruşina, şi pentru noi a fost prima oară când auzeam de acest instrument (iertare, dacă ar fi trebuit să ştim deja de existenţa lui). Seamănă întrucâtva cu pianul, având clape şi coarde, dar împrumută din sunetul chitarei. Mie, cel puţin, mi s-a părut că umple spaţiul cu un clinchet plăcut.

 

 

Ne-am instalat comod pe una dintre băncuţe, fapt ce ne-a priit tare bine după oboseala acumulată de-a lungul zilei. Uitându-mă în jur, am constatat că eram printre foarte puţinii care scădeau media de vârstă (în aceeaşi oală fiind doi copilaşi îmbrăcaţi festiv, care probabil nu avuseseră multe de spus în alegerea acelei seri). Nu m-am simţit însă nicidecum stingherită printre acei (mult peste) “şase saşi (în şase saci)”. Concertul a durat o oră şi a fost susţinut de artiştii Cipriana Smărăndescu şi Paul Cristian. Recunosc că incinta considerabil mai mică a bisericii “Sfântul Matias” nu mi-a recreat senzaţia resimţită la Sibiu în urmă cu câţiva ani, dar în momentele în care muzica s-a auzit în acea seară, noi am tăcut împreună. Uneori e bine să vorbească numai gândurile. Ale mele s-au mai limpezit la finalul acelei zile toride şi am plecat chiar odihnită, ceea ce a picat la ţanc, întrucât urma să aştept “rata” în picioare, timp de 45 de minute, dar şi să călătoresc înghesuită, tot în poziţie bipedă.

 

 

Cam aici se încheie mica noastră expediţie pe plaiurile râşnovene, dar cum orice călătorie frumoasă este o promisiune de a reveni, cândva, de drag şi dor, nu mă îndoiesc că o vom face. Sper că ţi-a plăcut parcursul nostru şi te-am determinat să vizitezi orăşelul pitoresc din Ţara Bârsei!

Informaţii utile

 

Râşnov - România Nefiltrată
La Dino Parc am fotografiat în sfârşit cele trebuincioase!

În plus, biletul de acces la cinema a costat 10 lei.

Referitor la concertul de muzică sacră, reiau ceea ce am scris şi în prima parte a poveştii: accesul a fost gratuit (deşi la final erai invitat să faci o donaţie pentru fundaţia organizatoare, Forum ARTE, într-un coşuleţ în care credeam că sunt bomboane pentru spectatori, oprindu-mă la timp din a-mi afunda mâna printre bancnote). Bun, acum chiar am închis călimara! Până data viitoare,

 

Vezi-ţi de ţara ta!

 

Surse: www.dinoparc.ro, www.forumarte.ro.