"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

(G)astronomic – despre o marcă înregistrată

(G)astronomic – despre o marcă înregistrată

             Bine te-am regăsit! După o mică (mare) pauză de la scris, căci mă împresoară obligaţiunile studenţeşti, revin cu o povestioară delicioasă. Astăzi ai voie să fii abătut, însă doar din drum, precum am făcut şi noi (subsemnata împreună cu părinţii din dotare) în drum spre obârşia moldovinească. Nu, n-am greşit litera, iar dacă nu ştii la ce mă refer, te invit să citeşti postarea “Altfel”, din categoria “Altfel de călătorii”. Revenind, de cum părăseşti Buzăul se lasă un drumeag la stânga, considerând sensul de mers spre Râmnicu Sărat. Ai idee unde mergem? Sau, mai bine zis, simţi mirosul? Te afli în drum spre satul Pleşcoi.

Read More Read More

Început de martie la Sibiu – partea a II-a

Început de martie la Sibiu – partea a II-a

                        Mă ierţi dacă ultima dată am lăsat firul poveştii cam în pripă, dar sunt multe de spus şi mă temeam că n-ai să reuşeşti să mă urmăreşti până la final. Astfel, azi voi continua restul (şi cea mai mare parte a) istorisirii. Află câte poţi face într-un weekend la Sibiu şi hai după noi!

Înapoi în centru…            

                De cum am revenit în inima oraşului, toate temerile cu privire la goliciunea străzilor ni s-au spulberat: străduţele forfoteau de oameni, unii grăbiţi printre tarabele cu mărţişoare, alţii opintiţi în faţa vreuneia mai răsărite. Scrutând într-o baie de soare oferta de sezon, am ajuns încetişor în Piaţa Mare. Timpul era încă tânăr, dar mai toate atracţiile turistice închideau la ora 17:00, aşa că trebuia să ne facem un mic plan. Te vom purta imediat prin liniştea Bisericii Romano-Catolice, emblema oricărei vederi nostalgice întruchipând Sibiul, înălţimile ameţitoare (mai ales pentru Robert :))) ale clopotniţei Catedralei Evanghelice (da, ştiu am făcut un adevărat tur al religiilor, continuat duminică), iar mai apoi printre colecţiile baronului Brukenthal. Şi nu numai!

 

Sibiu - România Nefiltrată
Ne-am întors!

             

Biserica Romano-Catolică “Sfânta Treime”  

                Căutând un pic de linişte în mijlocul zarvei din Piaţa Mare, am intrat preţ de minute bune în calmul bisericii Romano-Catolice. Contrastând cu sobrietatea exteriorului, elementele arhitecturale şi decorative din incintă îţi bucură ochii. A fost construită de iezuiţi (ce aparţin ordinului călugăresc “Societatea lui Iisus”, aflat în serviciul direct al papei), în stil baroc, între anii 1726 şi 1733, ulterior ridicându-se un turn-clopotniţă (1738), decroşat faţă de navă (naos), prin gangul căruia sigur ai trecut de atâtea ori spre Piaţa Mică. Înăuntru, poţi admira (sau ruga, evident, precum am întâlnit câţiva credincioşi catolici) de la vitraliile atent lucrate la începutul veacului trecut la Budapesta şi pictura altarului datând din vremea construcţiei, la orga actuală a bisericii, instalată în anul 1860, de provenienţă vieneză. Pentru pasionaţi, mai multe detalii chiar aici. După ce ne-am odihnit pe băncile masive (tipice bisericii catolice), cugetând în tăcere, ne-a doborât răcoarea şi am ieşit în piaţa scăldată în soare. Până nu uit să precizez, intrarea este gratuită!

 

 

Catedrala Evanghelică

                  Trecând pe lângă ea în dimineaţa zilei de sâmbătă, văzuserăm că se poate urca în turnul de şapte nivele, fapt ce m-a surprins, întrucât niciodată în vizitele mele de până atunci nu aflasem că te poţi bucura de o panoramă atât de frumoasă asupra Sibiului. Cu această informaţie în minte, am trecut aşadar pragul catedralei în aceeaşi după-amiază. Situată în Piaţa Huet, aceasta este una dintre cele mai impresionante clădiri gotice din Transilvania, finalizată în anul 1520 şi aparţinând cultului Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România (ce îi cuprinde pe credincioşii luterani vorbitori de limbă germană). Păşind pe culoarul central, cu piatra topită de paşii neconteniţi din vremuri imemorabile şi până astăzi, interiorul maiestuos te învăluie într-o aură de mister din alte timpuri. Cândva, am asistat la un concert de orgă aici, care reverbera ireal în incinta catedralei. Că tot veni vorba, marea orgă a bisericii, instalată în 1914, este cea mai mare din sud-estul Europei.

În turnul Catedralei

                  După ce am rezonat cu atmosfera sobră a catedralei, am început să urcăm prin turnul înalt de aproximativ 74 de metri. Robert, deşi avid de fotografii inedite, e şi puţin stingher în spaţii claustrofobe care duc spre înălţimi ameţitoare, astfel că a fost amuzant (video mai jos). Iniţial se urcă pe o scară de piatră în spirală, dar apoi scările de lemn (cu un aer mai degrabă şubred) se întretaie în hăul turnului, astfel că s-a montat o plasă sub ele, încât să nu poţi zări “fundul sacului”. După ce îţi dai sufletul până sus, ajungi la nivelul celor trei clopote (unde nu vrei să fii în apropiere de ora exactă), iar apoi la ultimul nivel, la care sunt ataşate patru mici turnuleţe dispuse în cele patru zări, astfel încât să poţi admira în voie tot văzduhul. Locul meu preferat a fost cel din care, dincolo de armonia oraşului, poţi străbate până la munţii Făgăraş, încă ninşi pe piscuri la început de martie. Recomandăm cu drag învingerea spaimei de altitudine şi ascensiunea către acest loc care cu siguranţă rămâne nu numai în fotografiile digitale, dar şi în cele din amintiri. Din păcate, nu am luat notiţe referitoare la programul de vizitare de-a lungul anului (iar Internetul oferă informaţii contradictorii), dar în acea sâmbătă se putea intra în biserică şi turn între orele 10:00 şi 17:00, iar preţul a fost de 3 lei pentru studenţi (sper să nu mă înşel), în timp ce biletul întreg costa doar câțiva lei în plus (promit să nu mai uit să fotografiez toate aceste amănunte!)

 

 

 

 

 

Muzeul Brukenthal

                 După coborârea din înalturi, am poposit către o altă destinaţie turistică must have din Sibiu, şi anume Muzeul Brukenthal. Din capul locului îţi spun că nici eu, nici Robert nu ne pricepem să gustăm şi comentăm cu pertinenţă lucrări de artă, dar cei ce înţeleg cu adevărat pictura se vor regăsi aici într-un mediu propice, întrucât colecţia este importantă şi întruneşte pânze semnate de nume mari româneşti şi nu numai.

Cine a fost baronul Samuel von Brukenthal?

                 Palatul care îi poartă numele, aflat în Piaţa Mare, dar şi galeria de artă pe care o găzduieşte sunt roadele efortului şi pasiunii pentru cultură a lui Samuel von Brukenthal, un jurist sas, ajuns Guvernator al Transilvaniei, ce a trăit între anii 1721 şi 1803. În 1779 a ridicat, în stilul barocului târziu, edificiul elegant în care a organizat în timpul vieţii numeroase serate muzicale şi literare, devenite un centru de spiritualitate al regiunii. Încă din 1790, colecţiile de artă europeană ale baronului au fost accesibile publicului, cu trei ani anterior deschiderii muzeului Luvru din Paris. În 1817, graţie dispoziţiilor sale prin testament, palatul devine muzeu public, cunoscut ca Muzeul Brukenthal, contribuind la pionieratul instituţiilor de acest gen din Europa. Programul de vizitare al palatului Brukenthal, aici.

Atenţie la biletul unic de vizitare! 

                Sibiul oferă oportunitatea profitabilă de a vizita cât mai multe obiective (lista lor şi preţurile aferente, chiar aici) în baza unui singur tichet, drept pe care noi nu ni l-am însuşit, întrucât domnul casier de la Brukenthal nu a ştiut să ne explice foarte bine ce include biletul. Noi am optat pentru galeriile de Artă Românească şi Artă Europeană, dar şi expoziţiile extra din palat, pentru care am plătit vreo 11 lei fiecare (preţ redus pentru studenţi), însă abia acum când sap după informaţii, de pe siteul muzeului aflu că aveam dreptul la toate celelalte locaţii partenere. Deşi nu am fi avut timp să parcurgem tot traseul, am ajuns totuşi duminică dimineaţa la muzeul de Istorie (casa Altemberger), pentru care am plătit în plus, deşi nu mai era cazul. Aşadar, ţine minte acest aspect, e un artificiu util prin care poţi să-ţi fructifici maximal timpul petrecut la Sibiu.

 

 

Turnul Sfatului

               După ce ne-am odihnit picioarele în studio preţ de vreo oră, am revenit cu forţe proaspete, gata să cucerim apusul lăsat peste oraş. Deşi turnul Sfatului este mai scund decât turnul Catedralei Evanghelice, nu am regretat noul urcuş, întrucât jocul soarelui la asfinţit a fost parcă şi mai frumos, dar te las să priveşti imaginile. Construit în secolul al XIII-lea, acesta a găzduit iniţial la parterul său poarta de intrare spre cea de-a doua centură de fortificaţii a oraşului. Ulterior, după prăbuşirea etajelor superioare din 1585, s-au efectuat ample lucrări de reconstrucţie, finalizate în anul 1588 şi marcate printr-o placă de piatră inscripţionată în limba latină, situată deasupra gangului de trecere dintre Piaţa Mare şi Piaţa Mică. După secolul al XV-lea, turnul preia diverse roluri, printre care cel de depozit de cereale, punct de observare a incendiilor, închisoare sau muzeu. Astăzi, îl poţi vizita pentru preţul simbolic de numai 2 lei, în fiecare zi între orele 10:00 şi 20:00 pe timp de iarnă sau începând de la ora 8:00, vara.

 

 

Un moment… culinar! 

               Tot ce mi-a mai rămas să-ţi povestesc din ziua de sâmbătă este şi cel mai delicios moment, la propriu. La recomandarea domnului Sergiu, am mers agale prin pasajul şi piaţa Aurarilor, iar pe strada Târgului am găsit un altfel de restaurant. Micuţ, simplu, dar cochet, anunţat doar de firma albastră în monotonia caselor vechi din Oraşul de Jos, Syndicat Gourmet surprinde cu rafinamentul nepretenţios prin care îşi răsfaţă clienţii fie cu preparate româneşti reinventate, fie, precum se şi recomandă pe pagina de Facebook, cu bucate aromate, adunate din jurul lumii. Pasiunea lor pentru bucătărie merge până într-atâta încât se mândresc cu ingredientele exclusiv naturale pe care le folosesc, dinamica meniului în funcţie de anotimp, pastele din aluat proaspăt frământat şi deserturile fără zahăr şi gluten. Cu alte cuvinte, te afli într-un local care se respectă şi care te respectă. Servirea este promptă, iar atmosfera este intimă şi liniştită. E bine de ştiut că restaurantul este închis lunea. Ce am consumat? Voi lăsa imaginile să-ţi explice… A fost o cină pe cinste!

 

 

Duminică dimineaţă

               Of… nu mai era mult şi urma să plecăm! Dar aşa cunoşti finalul unei călătorii reuşite, după asemuirea cu un vis frumos la limita dintre somn şi veghe. Profitând de ultimele momente prin însoritul Sibiu, ne-am abătut niţel din drumul spre gară (unde am mers devreme pentru a lua biletele, ca să fim siguri că prindem loc în tren) şi am efectuat ultimele incursiuni religioase. 

Catedrala Mitropolitană

               Mai întâi, am intrat în Catedrala Mitropolitană, unde tocmai se desfăşura liturghia obişnuită duminicală. De cum intri în curte, se impune prin măreţie şi îţi lasă un sentiment de trăinicie. Având hramul “Sfânta Treime”, lăcaşul ortodox construit între anii 1902 şi 1906 reprezintă, încă de la inaugurare, catedrala Arhiepiscopiei Sibiului şi a Mitropoliei Ardealului. Arhitectural, edificiul prezintă caracteristicile unei bazilici bizantine, fiind o copie la scară redusă a Sfintei Sofia din Istanbul. Interiorul, în mijlocul căruia tronează un candelabru aurit cu 76 de becuri, executat la Viena, are o capacitate de 2000 de persoane şi este pictat în culori vii. După ce am asistat câteva minute la slujbă, am pornit spre gară. Ceva în plus: chiar în faţa catedralei, pe latura opusă a străzii, tronează o plăcuţă inscripţionată astfel: “Aici, a poposit Mihai Eminescu pe vremea când era sufleur la trupa dramatică a lui Matei Pascaly”.

Biserica ursulinelor

                 Pornind agale la pas, undeva dincolo de Piaţa Mare am întâlnit o nouă biserică ce ne-a stârnit curiozitatea. Mai degrabă austeră la exterior, ne-a întâmpinat cu un fior la auzul corului unit într-un singur glas, aidoma lumânărilor ce ard într-o singură flacără. Şi aici se oficia slujba de duminică. Ne aflam în biserica ursulinelor, aparţinând cultului romano-catolic, însă tot aici îşi desfăşoară serviciile religioase şi preoţii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (precum se întâmpla şi când am intrat noi). Biserica parohială a acestui ultim cult, cea a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este ocupată de BOR încă din 1948, astfel că, începând cu 1992, călugăriţele ursuline au aprobat, sub numeroase condiţii, închirierea lăcaşului de cult pentru desfăşurarea slujbelor greco-catolice. Construită în secolul al XV-lea de călugării dominicani, în 1728 a fost dată în grija călugăriţelor aparţinând Ordinului Ursulinelor (catolic), care au adus modificări importante bisericii, de la un stil gotic, la baroc. Din păcate, nu ştiu din ce motiv, răsfoind printre poze, văd că am omis să fotografiem atât acest lăcaş de cult, cât şi Catedrala Mitropolitană. Ne pare rău!

Muzeul de Istorie Casa Altemberger

                După întoarcerea de la gară, ne-am aventurat încă de la deschidere (fiind singurii vizitatori) prin muzeul de Istorie Casa Altemberger. Aici, îţi reamintesc că am plătit vreo 13 lei de căciulă, deşi aparent deţineam un bilet unic de vizitare din ziua precedentă. Vezi, e util să mă citeşti! Casa Altemberger-Pempflinger, construită de primarul oraşului (Thomas, evident Altemberger) în perioada 1470-1491, a fost achiziţionată în 1545 de magistratura oraşului, devenind timp de 400 de ani (până în 1948) sediul Primăriei. Astăzi, găzduieşte muzeul de Istorie al Sibiului, care are multe de oferit. Turul se începe cu sectorul “Evoluţia comunităţilor umane în sudul Transilvaniei”, pe care noi l-am considerat chiar interesant. Dincolo de vitrine sunt aranjate la scară naturală diverse incinte gospodăreşti sau obiecte ce reflectă stilul de viaţă al populaţiilor din regiune, încă din paleolitic, până în perioada medievală. Ulterior, ai multe de văzut, printre care sălile de arme şi tezaurul din turn. Mai multe detalii, însă, chiar aici.

 

 

              După alte vreo două ore de respirat aerul central, însufleţit parcă mai abitir de turiştii nehotărâţi pe lângă tarabele cu mărţişoare (cât să ne facă în ciudă că plecam), am pornit-o spre cazare şi apoi pe lungul drum spre casă, mulţumită CFR. Păţania de la întoarcere o ştii deja, iar dacă nu, revino la partea I!

             Sperăm că te-ai simţit bine călătorind prin prisma experienţei noastre şi a ceea ce am reuşit eu să transpun în cuvinte. Sibiul e Sibiu în orice anotimp. Am zis!

 

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Wikipedia, http://www.brukenthalmuseum.rohttp://www.sibiu-turism.rohttp://baroc.sibiu.ro.

Cu un picior în Serbia

Cu un picior în Serbia

Ce zi faină stă să crească!
Paşii mulţi mi-i las să zburde,
Departe de stări absurde,
Un sens vieţii să-i trezească. 

Bine te-am regăsit, cititorule! M-am gândit, tot fiind în perioada aceasta de grea încercare pentru ficat, să te port prin amintiri vechi de-o şchioapă şi să-ţi mai povestesc ce-am făcut astă vară, când picioarele mergeau mai mult şi gura mânca mai puţin. De-ţi va plăcea, tare m-aş bucura să mă urmezi când se mai îmbunează vremea. Pentru aceasta, e nevoie să fii deschis la nou! Căci astăzi este diferit. Vino după mine într-o călătorie “doar cu buletinul”!

Pentru început, te asigur că n-am uitat denumirea blogului, ci vreau să îţi deschid ochii asupra unei noi modalităţi de a aprecia ţara noastră, şi anume… de după gard (mai bine spus, de pe celălalt mal al Dunării), într-un roadtrip de-a lungul graniţei Serbiei cu noi, presărat cu imagini superbe ale malurilor fluviului, în care parcă priveşti România în oglindă, dar şi piperat de ponturi culinare sârbeşti şi nu numai! Astăzi este despre vecini.

Cum ne-a venit ideea? Nu prea greu, căci vorbim iar de ai mei! Cum oraşul Drobeta-Turnu Severin ne este relativ la îndemână, nu mult a durat până să ne dea prin cap că dincolo de Porţile de Fier e altă ţară (despre care ştiam deja că aşterne drum întins de-a lungul spectacolului Defileului Dunării). S-a întâmplat de trei ori în acest an: prima dată în anotimp mai friguros (februarie) şi doar cât să savurăm o pljeskavica (pe româneşte, plescaviţa) sârbească adevarată (ziceam ceva de regim?) la Kladovo (nu te speria, detalii, imediat), apoi într-o aventură extraordinară la mijloc de august până la Belgrad (nu este subiectul postării, dar nu evitaţi această capitală, vă va uimi!), ultima călătorie fiind o afacere între tată şi fiică, cu ocazia onomasticii subsemnatei. În fiecare dintre aceste incursiuni în ţara vecină, m-a bucurat atât frumuseţea malului românesc, pe care nu o poţi aprecia la fel de mult de pe pământ propriu, cât şi descoperirea unei naţiuni despre care fie nu gândeam nimic, fie aveam păreri preconcepute, nici nu mă pot hotărî.

Bun… cum ajungi? În primul rând, ce îţi propun eu poate fi realizabil într-o singură zi (pe timp de vară) dacă te afli, să spunem, la circa 100 de kilometri de graniţă (depinde cât de mult eşti dispus să cheltuieşti ca timp, dar şi pe carburant), drept pentru care scriu o postare demnă de “În goana zilei de azi”, dar îţi recomand călduros să parcurgi drumul de care-ţi voi spune şi cu gând de a înnopta la Belgrad, vreodată. E bine să ştii că există mai multe puncte de trecere a frontierei spre Serbia, dar cel care îţi va reface călătoria mea este Porţile de Fier I, aflat la aproximativ 15 kilometri în amonte de reşedinţa judeţului Mehedinţi. Pentru aceasta, urmează drumul European 70 (dinspre Caransebeş, via Orşova, care se continuă dincolo de Drobeta-Turnu Severin, până la Filiaşi) sau dacă vii dinspre Târgu Jiu, porneşte pe DN67, via Motru. La graniţă, cum îţi e norocul: în iarnă am aşteptat puţin, dar vara mai mult (nu îţi imagina totuşi o coadă ca la Nădlac). Să ai în vedere că nu funcţionează ghişeul de schimb valutar (că tot veni vorba, moneda este dinarul sârbesc, RSD) şi că nici dincolo nu găseşti (punctul de frontieră Đerdap). De asemenea, la ei nu treci fluierând, ci, de obicei, te întreabă “încotro?” cu un aer care te face să te îndoieşti de propria legalitate, dar senzaţia dispare repede şi dus ai fost. Un mare avantaj este că poţi ajunge la sârbi doar cu buletinul, chiar dacă nu este stat membru UE. Hai, ce mai aştepţi?

Ce poţi face aici, te întrebi… Te-am adus într-o ţară unde nu pricepi o iotă din limbă, n-ai nici bani schimbaţi şi mai ai un pic şi mă înjuri. Stai aşa: în primul rând, indicatoarele nu sunt marcate doar cu litere slavone, iar combinat cu o hartă/GPS, te vei descurca perfect. În al doilea, poţi găsi un schimb valutar apropiat la Kladovo, oraş situat la 11 kilometri în aval. Mai apoi, vei avea surpriza ca fix sârbii să ştie câteva boabe de română, căci mulţi compatrioţi de-ai noştri le calcă pragul, ba chiar s-ar putea să găseşti un meniu la restaurant în limba noastră (sper că îmi aduc aminte bine!). Că tot am atins subiectul sensibil, există un motiv pentru care am încadrat postarea şi în categoria culinară: vei face cunoştinţă cu must have-ul bucătăriei sârbeşti (îţi voi oferi chiar două experienţe) şi anume pljeskavica. Treaba asta e o bucurie pentru trup si suflet (cu mici ezitări la “trup”, căci ai multe calorii de încasat): un fel de chiftea de hamburger dusă la un alt nivel, preparată atent dintr-un amestec de carne tocată de porc, vită şi miel, printre care se pierde nişte ceapă tăiată cubuleţe, macerate şi modelate apoi într-un disc tare măricel (e pentru cei antrenaţi!), fript pe grătar, suculent şi plin de gust. Carnea se poate servi simplu sau există variante cu brânză în interior (numai imaginează-ţi), fie pljeskavica na kajmaku (mai pe româneşte, “caimac” de lapte) şi alte câteva variante, dar fie-ţi milă şi de mine. În plus, există o formă de prezentare asemănătoare micilor noştri (dar care nu conţine praf de zgârciuri), denumită ćevapi sau ćevapčići (se citeşte “cevapcici”, simplu). Carnea este mai mereu acompaniată de o porţie serioasă de cartofi prăjiţi, o moviliţă de ceapă tocată, o salată şi nelipsita lipie sârbească, întotdeauna proaspătă, caldă şi evocatoare de amintiri la plita bunicii, a cărei mărime îţi permite să faci un sandviş rudimentar în caz că nu poţi termina porţia (am făcut acest lucru de fiecare dată). Nu mai ştiu să îţi spun preţurile şi nici nu am fost inspirată să fotografiez meniurile, dar calculând în lei, ştiu că muntele delicios de mâncare mi s-a părut mai mult decât rezonabil. Pe prima am testat-o chiar la Kladovo, la restaurantul Tekijanka (ei n-au lege antifumat, astfel că e legal să fumezi înăuntru, doar că pentru ceilalţi e neplăcut să amestece gustul plescaviţei cu iz de ţigară). Sfat: du-te vara, nu ca noi, astfel poţi sta la terasă. Am cam terminat cu această zonă şi ţin să te dezamăgesc: trebuie să faci cale întoarsă, căci aventura începe spre Belgrad! 

 

Plescaviţa servită la Tekijanka, Kladovo

 

Şi-acum, ţine-te bine! Eşti aproape de a descoperi un drum pe care vei dori să-l refaci! Eu ţi-l prezint până la capăt, tu hotărăşti unde faci cale întoarsă. Este vorba despre Defileul (sau Clisura) Dunării, întins maiestuos între Baziaş (sau locul de vărsare al Nerei în fluviu) şi Gura Văii, pe o distanţă de 144 kilometri (134, potrivit altor surse). În Serbia, locul în care şoseaua se îndepărtează de mal se află după localitatea Golubac (citit Golubăţ), drept pentru care aici se va încheia povestea mea. Mai e mult până atunci, însă! De cum coteşti la dreapta după ce descinzi la sârbi, ţara noastră îşi etalează cu mândrie avutul: vârfuri înverzite contrastând cu luciul apelor şi localităţi liniştite vecine cu tumultul Cazanelor (denumirea provine de la învolburarea apei ce traversează un sector îngust şi adânc până la 100 de metri, lăsând impresia că “fierbe”). Că tot am pornit discuţia, porţiunea Cazanelor este cea mai pitorească din întreg defileul, întinzându-se de-a lungul a aproximativ 9 kilometri, pe raza localităţilor româneşti Eşelniţa şi Dubova. De cum observi Orşova în zare, te simţi încă acasă şi stai liniştit, nici nu te vei îndepărta de România. Înaintând, te apropii repejor de Cazanele Mici, unde Dunărea şerpuieşte constrânsă de versanţii stâncoşi, abrupţi, ajungând pe alocuri la o lăţime de 150 de metri, îngreunând navigarea. Străjuit de vârfurile Ciucarul Mic (313 metri) şi Mali Strbac, în Serbia (sau Ştirbatul Mic, 626 metri), fluviul dansează în albia prin care s-a căznit mii de ani să răzbată, iar tu ajungi pe nesimţite în dreptul Chipului lui Decebal, la intrarea în Golful Mraconiei. De pe malul opus nu îi poţi aprecia la fel de bine dimensiunile (55 metri înălţime şi 25 metri lăţime), dar acesta centrează o imagine pitorească a Clisurii. Sculptura în stâncă a fost promovată şi finanţată de către omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan, un pasionat al originilor dacice ale românilor, fiind realizată între anii 1994 şi 2004. Locul dedicării omagiului nu a fost ales la întâmplare, basorelieful fiind plasat în dreptul unei plăci memoriale antice, “Tabula Traiana” (pe malul sârbesc), prin care adversarul Regelui Decebal, Împăratul Traian, a consemnat marşul trupelor imperiale romane spre Dacia. După câteva poze, te îndrepţi spre Cazanele Mari, dincolo de Golful Dubovei, încadrate de vârfurile Ciucarul Mare (318 metri altitudine) şi Veliki Strbac, pe malul sârbesc (sau Ştirbatul Mare, 768 metri altitudine). Ai depăşit deja localitatea Tekija şi te îndrepţi spre Golubinje. Ţine-o tot înainte, căci vreau să te duc spre o destinaţie culinară, oraşul Donji Milanovac. 

 

 

Ajuns aici, este momentul pentru cea de-a doua experienţă a pljeskavicei, cea pe care de altfel o recomand cu mai mult drag, datorită amplasării superbe a “Restoran Lepenac”, dar şi a chelnerului foarte primitor (probabil sunt mai mulţi, dar noi am dat peste un bătrânel simpatic ce rupea câteva vorbe româneşte). Aici am comandat tot ce ai citit şi mai devreme, dar parcă peisajul de vară târzie reflectat în Dunăre a dat un plus de gust mâncării. Voi lăsa imaginile să vorbească de la sine…

 

 

Acum că te-ai săturat, ai energie pentru următoarea ţintă a zilei. Nu departe de Donji Milanovac, făcând parte din rezervaţia naturală “Parcul Naţional Djerdap”, un loc de la poalele Dunării abundă în istorie veche, mai exact Muzeul Lepenski Vir, aflat pe vechiul sit arheologic. Săpăturile minuţioase efectuate între anii 1965 şi 1970 au scos la iveală o civilizaţie pierdută în negura timpului, datând din preistorie, unică în Europa prin caracteristicile arhitecturale. Cele mai vechi descoperiri plasează această cultură în Mezolitic, în urmă cu 9000 de ani, însă cele 7 faze arheologice remarcate fac punte peste timp până în jurul anului 6000 Î.Hr, în Neolitic. Marcată de organizarea urbanistică certă (găsindu-se 136 de perimetre trapezoidale, rămăşiţe ale unor construcţii cu destinaţii diverse, în special case şi altare) şi practica sculpturii în piatră (reliefând figuri umane în totalitate sau numai capul acestora, îmbinate cu detalii inspirate din înfăţişarea peştilor – mai ales gura), se presupune că Lepenski Vir a fost o civilizaţie bine structurată şi puternic dedicată sacrului, arheologii asociind sculpturile cu imaginea unor presupuşi zei. Argumente în sensul dezvoltării aduc şi descoperirile a numeroase unelte din os sau piatră, bijuterii, semne cioplite pe diverse obiecte, toate acestea schimbând datele preistoriei în Europa. Muzeul este modern, astfel că mai întâi eşti condus spre un amfiteatru unde vizualizezi un filmuleţ de vreo 15 minute, efectuat în timpul săpăturilor din anii ’60. Apoi, există mai multe puncte unde te poţi aşeza la un calculator pentru a vizualiza grafic modul în care îşi imaginează oamenii de ştiinţă că ar fi arătat aşezarea. Centrul muzeului este dominat de o reconstrucţie la scară naturală a sitului, iar afară ai ocazia să intri într-o “casă” ce reproduce vechile construcţii. Per total, am găsit tare interesantă povestea şi, chiar dacă nu face parte din promovarea ţării noastre, poate te consolează faptul că prin geamul muzeului zăreşti pământ românesc oriunde te-ai uita. Mai mult decât atât, este vorba despre o cultură antemergătoare oricăror încercări de a exista România sau Serbia, astfel că te-ar putea interesa pur şi simplu, prin proximitatea acestui loc încărcat de istorie. Nu îmi amintesc preţul biletului, dar un articol din 2013 menţionează suma de 4000 de dinari (aproximativ 15 lei). În orice caz, nu este o lecţie costisitoare, păşeşte cu încredere!

 

 

După cum spuneam mai devreme, istorisirea mea se încheie la Golubac, după care drumul coteşte mai departe de Dunăre. De aici, dacă priveşti atent în zare, găseşti Moldova Nouă. Mă tem însă că sârbii au chiar ceva mai interesant să îţi arate: Fortăreaţa Golubăţ. Când am trecut astă vară prin zonă împreună cu ai mei, ne-a uimit frumuseţea unei cetăţi amplasate la buza apei, aflate atunci în restaurare, motiv pentru care nu a putut fi vizitată. Deja pe aici localnicii nu prea mai ştiu româneşte şi nici vorbă de engleză, astfel că cel pe care l-am întâlnit noi nu ne-a putut lămuri asupra locului. Din informaţiile găsite pe Internet, fortăreaţa este amplasată pe mai vechi aşezări romane, fiind propriu-zis construită cel mai probabil în secolul al XIV-lea şi având parte de o istorie tumultoasă, aflându-se sub stăpâniri diverse (otomane, maghiare, bulgare, austrieci şi în cele din urmă, sârbeşti). Străjuită de 10 turnuri ce veghează peste ape, cetatea reprezintă un adevărat loc de basm. Sper să o pot vizita cândva! 

 

Fotografia NU îmi aparţine!

 

La finalul acestei incursiuni în care am încercat să împac ideea de a vizita România într-o manieră diferită cu cea de a descoperi o nouă ţară, subestimată, aş îndrăzni, am speranţa că am convins măcar o persoană să pornească într-o astfel de excursie. Dacă da, drum bun şi mai ales poftă bună!

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Şi de a altora, din când în când îţi dau voie.

Surse: Wikipedia, https://www.portalturism.comhttp://www.clisuradunarii.eu/http://amfostacolo.ro/, http://romaniamegalitica.blogspot.ro/, Google Maps.