"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

(G)astronomic – despre o marcă înregistrată

(G)astronomic – despre o marcă înregistrată

             Bine te-am regăsit! După o mică (mare) pauză de la scris, căci mă împresoară obligaţiunile studenţeşti, revin cu o povestioară delicioasă. Astăzi ai voie să fii abătut, însă doar din drum, precum am făcut şi noi (subsemnata împreună cu părinţii din dotare) în drum spre obârşia moldovinească. Nu, n-am greşit litera, iar dacă nu ştii la ce mă refer, te invit să citeşti postarea “Altfel”, din categoria “Altfel de călătorii”. Revenind, de cum părăseşti Buzăul se lasă un drumeag la stânga, considerând sensul de mers spre Râmnicu Sărat. Ai idee unde mergem? Sau, mai bine zis, simţi mirosul? Te afli în drum spre satul Pleşcoi.

Read More Read More

Cu un picior în Serbia

Cu un picior în Serbia

Ce zi faină stă să crească!
Paşii mulţi mi-i las să zburde,
Departe de stări absurde,
Un sens vieţii să-i trezească. 

Bine te-am regăsit, cititorule! M-am gândit, tot fiind în perioada aceasta de grea încercare pentru ficat, să te port prin amintiri vechi de-o şchioapă şi să-ţi mai povestesc ce-am făcut astă vară, când picioarele mergeau mai mult şi gura mânca mai puţin. De-ţi va plăcea, tare m-aş bucura să mă urmezi când se mai îmbunează vremea. Pentru aceasta, e nevoie să fii deschis la nou! Căci astăzi este diferit. Vino după mine într-o călătorie “doar cu buletinul”!

Pentru început, te asigur că n-am uitat denumirea blogului, ci vreau să îţi deschid ochii asupra unei noi modalităţi de a aprecia ţara noastră, şi anume… de după gard (mai bine spus, de pe celălalt mal al Dunării), într-un roadtrip de-a lungul graniţei Serbiei cu noi, presărat cu imagini superbe ale malurilor fluviului, în care parcă priveşti România în oglindă, dar şi piperat de ponturi culinare sârbeşti şi nu numai! Astăzi este despre vecini.

Cum ne-a venit ideea? Nu prea greu, căci vorbim iar de ai mei! Cum oraşul Drobeta-Turnu Severin ne este relativ la îndemână, nu mult a durat până să ne dea prin cap că dincolo de Porţile de Fier e altă ţară (despre care ştiam deja că aşterne drum întins de-a lungul spectacolului Defileului Dunării). S-a întâmplat de trei ori în acest an: prima dată în anotimp mai friguros (februarie) şi doar cât să savurăm o pljeskavica (pe româneşte, plescaviţa) sârbească adevarată (ziceam ceva de regim?) la Kladovo (nu te speria, detalii, imediat), apoi într-o aventură extraordinară la mijloc de august până la Belgrad (nu este subiectul postării, dar nu evitaţi această capitală, vă va uimi!), ultima călătorie fiind o afacere între tată şi fiică, cu ocazia onomasticii subsemnatei. În fiecare dintre aceste incursiuni în ţara vecină, m-a bucurat atât frumuseţea malului românesc, pe care nu o poţi aprecia la fel de mult de pe pământ propriu, cât şi descoperirea unei naţiuni despre care fie nu gândeam nimic, fie aveam păreri preconcepute, nici nu mă pot hotărî.

Bun… cum ajungi? În primul rând, ce îţi propun eu poate fi realizabil într-o singură zi (pe timp de vară) dacă te afli, să spunem, la circa 100 de kilometri de graniţă (depinde cât de mult eşti dispus să cheltuieşti ca timp, dar şi pe carburant), drept pentru care scriu o postare demnă de “În goana zilei de azi”, dar îţi recomand călduros să parcurgi drumul de care-ţi voi spune şi cu gând de a înnopta la Belgrad, vreodată. E bine să ştii că există mai multe puncte de trecere a frontierei spre Serbia, dar cel care îţi va reface călătoria mea este Porţile de Fier I, aflat la aproximativ 15 kilometri în amonte de reşedinţa judeţului Mehedinţi. Pentru aceasta, urmează drumul European 70 (dinspre Caransebeş, via Orşova, care se continuă dincolo de Drobeta-Turnu Severin, până la Filiaşi) sau dacă vii dinspre Târgu Jiu, porneşte pe DN67, via Motru. La graniţă, cum îţi e norocul: în iarnă am aşteptat puţin, dar vara mai mult (nu îţi imagina totuşi o coadă ca la Nădlac). Să ai în vedere că nu funcţionează ghişeul de schimb valutar (că tot veni vorba, moneda este dinarul sârbesc, RSD) şi că nici dincolo nu găseşti (punctul de frontieră Đerdap). De asemenea, la ei nu treci fluierând, ci, de obicei, te întreabă “încotro?” cu un aer care te face să te îndoieşti de propria legalitate, dar senzaţia dispare repede şi dus ai fost. Un mare avantaj este că poţi ajunge la sârbi doar cu buletinul, chiar dacă nu este stat membru UE. Hai, ce mai aştepţi?

Ce poţi face aici, te întrebi… Te-am adus într-o ţară unde nu pricepi o iotă din limbă, n-ai nici bani schimbaţi şi mai ai un pic şi mă înjuri. Stai aşa: în primul rând, indicatoarele nu sunt marcate doar cu litere slavone, iar combinat cu o hartă/GPS, te vei descurca perfect. În al doilea, poţi găsi un schimb valutar apropiat la Kladovo, oraş situat la 11 kilometri în aval. Mai apoi, vei avea surpriza ca fix sârbii să ştie câteva boabe de română, căci mulţi compatrioţi de-ai noştri le calcă pragul, ba chiar s-ar putea să găseşti un meniu la restaurant în limba noastră (sper că îmi aduc aminte bine!). Că tot am atins subiectul sensibil, există un motiv pentru care am încadrat postarea şi în categoria culinară: vei face cunoştinţă cu must have-ul bucătăriei sârbeşti (îţi voi oferi chiar două experienţe) şi anume pljeskavica. Treaba asta e o bucurie pentru trup si suflet (cu mici ezitări la “trup”, căci ai multe calorii de încasat): un fel de chiftea de hamburger dusă la un alt nivel, preparată atent dintr-un amestec de carne tocată de porc, vită şi miel, printre care se pierde nişte ceapă tăiată cubuleţe, macerate şi modelate apoi într-un disc tare măricel (e pentru cei antrenaţi!), fript pe grătar, suculent şi plin de gust. Carnea se poate servi simplu sau există variante cu brânză în interior (numai imaginează-ţi), fie pljeskavica na kajmaku (mai pe româneşte, “caimac” de lapte) şi alte câteva variante, dar fie-ţi milă şi de mine. În plus, există o formă de prezentare asemănătoare micilor noştri (dar care nu conţine praf de zgârciuri), denumită ćevapi sau ćevapčići (se citeşte “cevapcici”, simplu). Carnea este mai mereu acompaniată de o porţie serioasă de cartofi prăjiţi, o moviliţă de ceapă tocată, o salată şi nelipsita lipie sârbească, întotdeauna proaspătă, caldă şi evocatoare de amintiri la plita bunicii, a cărei mărime îţi permite să faci un sandviş rudimentar în caz că nu poţi termina porţia (am făcut acest lucru de fiecare dată). Nu mai ştiu să îţi spun preţurile şi nici nu am fost inspirată să fotografiez meniurile, dar calculând în lei, ştiu că muntele delicios de mâncare mi s-a părut mai mult decât rezonabil. Pe prima am testat-o chiar la Kladovo, la restaurantul Tekijanka (ei n-au lege antifumat, astfel că e legal să fumezi înăuntru, doar că pentru ceilalţi e neplăcut să amestece gustul plescaviţei cu iz de ţigară). Sfat: du-te vara, nu ca noi, astfel poţi sta la terasă. Am cam terminat cu această zonă şi ţin să te dezamăgesc: trebuie să faci cale întoarsă, căci aventura începe spre Belgrad! 

 

Plescaviţa servită la Tekijanka, Kladovo

 

Şi-acum, ţine-te bine! Eşti aproape de a descoperi un drum pe care vei dori să-l refaci! Eu ţi-l prezint până la capăt, tu hotărăşti unde faci cale întoarsă. Este vorba despre Defileul (sau Clisura) Dunării, întins maiestuos între Baziaş (sau locul de vărsare al Nerei în fluviu) şi Gura Văii, pe o distanţă de 144 kilometri (134, potrivit altor surse). În Serbia, locul în care şoseaua se îndepărtează de mal se află după localitatea Golubac (citit Golubăţ), drept pentru care aici se va încheia povestea mea. Mai e mult până atunci, însă! De cum coteşti la dreapta după ce descinzi la sârbi, ţara noastră îşi etalează cu mândrie avutul: vârfuri înverzite contrastând cu luciul apelor şi localităţi liniştite vecine cu tumultul Cazanelor (denumirea provine de la învolburarea apei ce traversează un sector îngust şi adânc până la 100 de metri, lăsând impresia că “fierbe”). Că tot am pornit discuţia, porţiunea Cazanelor este cea mai pitorească din întreg defileul, întinzându-se de-a lungul a aproximativ 9 kilometri, pe raza localităţilor româneşti Eşelniţa şi Dubova. De cum observi Orşova în zare, te simţi încă acasă şi stai liniştit, nici nu te vei îndepărta de România. Înaintând, te apropii repejor de Cazanele Mici, unde Dunărea şerpuieşte constrânsă de versanţii stâncoşi, abrupţi, ajungând pe alocuri la o lăţime de 150 de metri, îngreunând navigarea. Străjuit de vârfurile Ciucarul Mic (313 metri) şi Mali Strbac, în Serbia (sau Ştirbatul Mic, 626 metri), fluviul dansează în albia prin care s-a căznit mii de ani să răzbată, iar tu ajungi pe nesimţite în dreptul Chipului lui Decebal, la intrarea în Golful Mraconiei. De pe malul opus nu îi poţi aprecia la fel de bine dimensiunile (55 metri înălţime şi 25 metri lăţime), dar acesta centrează o imagine pitorească a Clisurii. Sculptura în stâncă a fost promovată şi finanţată de către omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan, un pasionat al originilor dacice ale românilor, fiind realizată între anii 1994 şi 2004. Locul dedicării omagiului nu a fost ales la întâmplare, basorelieful fiind plasat în dreptul unei plăci memoriale antice, “Tabula Traiana” (pe malul sârbesc), prin care adversarul Regelui Decebal, Împăratul Traian, a consemnat marşul trupelor imperiale romane spre Dacia. După câteva poze, te îndrepţi spre Cazanele Mari, dincolo de Golful Dubovei, încadrate de vârfurile Ciucarul Mare (318 metri altitudine) şi Veliki Strbac, pe malul sârbesc (sau Ştirbatul Mare, 768 metri altitudine). Ai depăşit deja localitatea Tekija şi te îndrepţi spre Golubinje. Ţine-o tot înainte, căci vreau să te duc spre o destinaţie culinară, oraşul Donji Milanovac. 

 

 

Ajuns aici, este momentul pentru cea de-a doua experienţă a pljeskavicei, cea pe care de altfel o recomand cu mai mult drag, datorită amplasării superbe a “Restoran Lepenac”, dar şi a chelnerului foarte primitor (probabil sunt mai mulţi, dar noi am dat peste un bătrânel simpatic ce rupea câteva vorbe româneşte). Aici am comandat tot ce ai citit şi mai devreme, dar parcă peisajul de vară târzie reflectat în Dunăre a dat un plus de gust mâncării. Voi lăsa imaginile să vorbească de la sine…

 

 

Acum că te-ai săturat, ai energie pentru următoarea ţintă a zilei. Nu departe de Donji Milanovac, făcând parte din rezervaţia naturală “Parcul Naţional Djerdap”, un loc de la poalele Dunării abundă în istorie veche, mai exact Muzeul Lepenski Vir, aflat pe vechiul sit arheologic. Săpăturile minuţioase efectuate între anii 1965 şi 1970 au scos la iveală o civilizaţie pierdută în negura timpului, datând din preistorie, unică în Europa prin caracteristicile arhitecturale. Cele mai vechi descoperiri plasează această cultură în Mezolitic, în urmă cu 9000 de ani, însă cele 7 faze arheologice remarcate fac punte peste timp până în jurul anului 6000 Î.Hr, în Neolitic. Marcată de organizarea urbanistică certă (găsindu-se 136 de perimetre trapezoidale, rămăşiţe ale unor construcţii cu destinaţii diverse, în special case şi altare) şi practica sculpturii în piatră (reliefând figuri umane în totalitate sau numai capul acestora, îmbinate cu detalii inspirate din înfăţişarea peştilor – mai ales gura), se presupune că Lepenski Vir a fost o civilizaţie bine structurată şi puternic dedicată sacrului, arheologii asociind sculpturile cu imaginea unor presupuşi zei. Argumente în sensul dezvoltării aduc şi descoperirile a numeroase unelte din os sau piatră, bijuterii, semne cioplite pe diverse obiecte, toate acestea schimbând datele preistoriei în Europa. Muzeul este modern, astfel că mai întâi eşti condus spre un amfiteatru unde vizualizezi un filmuleţ de vreo 15 minute, efectuat în timpul săpăturilor din anii ’60. Apoi, există mai multe puncte unde te poţi aşeza la un calculator pentru a vizualiza grafic modul în care îşi imaginează oamenii de ştiinţă că ar fi arătat aşezarea. Centrul muzeului este dominat de o reconstrucţie la scară naturală a sitului, iar afară ai ocazia să intri într-o “casă” ce reproduce vechile construcţii. Per total, am găsit tare interesantă povestea şi, chiar dacă nu face parte din promovarea ţării noastre, poate te consolează faptul că prin geamul muzeului zăreşti pământ românesc oriunde te-ai uita. Mai mult decât atât, este vorba despre o cultură antemergătoare oricăror încercări de a exista România sau Serbia, astfel că te-ar putea interesa pur şi simplu, prin proximitatea acestui loc încărcat de istorie. Nu îmi amintesc preţul biletului, dar un articol din 2013 menţionează suma de 4000 de dinari (aproximativ 15 lei). În orice caz, nu este o lecţie costisitoare, păşeşte cu încredere!

 

 

După cum spuneam mai devreme, istorisirea mea se încheie la Golubac, după care drumul coteşte mai departe de Dunăre. De aici, dacă priveşti atent în zare, găseşti Moldova Nouă. Mă tem însă că sârbii au chiar ceva mai interesant să îţi arate: Fortăreaţa Golubăţ. Când am trecut astă vară prin zonă împreună cu ai mei, ne-a uimit frumuseţea unei cetăţi amplasate la buza apei, aflate atunci în restaurare, motiv pentru care nu a putut fi vizitată. Deja pe aici localnicii nu prea mai ştiu româneşte şi nici vorbă de engleză, astfel că cel pe care l-am întâlnit noi nu ne-a putut lămuri asupra locului. Din informaţiile găsite pe Internet, fortăreaţa este amplasată pe mai vechi aşezări romane, fiind propriu-zis construită cel mai probabil în secolul al XIV-lea şi având parte de o istorie tumultoasă, aflându-se sub stăpâniri diverse (otomane, maghiare, bulgare, austrieci şi în cele din urmă, sârbeşti). Străjuită de 10 turnuri ce veghează peste ape, cetatea reprezintă un adevărat loc de basm. Sper să o pot vizita cândva! 

 

Fotografia NU îmi aparţine!

 

La finalul acestei incursiuni în care am încercat să împac ideea de a vizita România într-o manieră diferită cu cea de a descoperi o nouă ţară, subestimată, aş îndrăzni, am speranţa că am convins măcar o persoană să pornească într-o astfel de excursie. Dacă da, drum bun şi mai ales poftă bună!

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Şi de a altora, din când în când îţi dau voie.

Surse: Wikipedia, https://www.portalturism.comhttp://www.clisuradunarii.eu/http://amfostacolo.ro/, http://romaniamegalitica.blogspot.ro/, Google Maps.

Târgul Bucureştilor

Târgul Bucureştilor

A-nceput de ieri să-mi pară,/vacanţa s-a terminat…/Aşa că n-am amânat/şi-am ieşit la o “plimbară”,/peste sat. Orice similitudine cu o operă literară e pură coincidenţă. Acestea fiind spune, hai să-ţi povestesc cum m-am pierdut în mulţime în cea de-a treia zi a Târgului Bucureştilor.

Mai întâi, lămuriri. Aflat la prima ediţie, desfăşurat între vineri, 30 septembrie şi duminică, 2 octombrie, evenimentul şi-a propus reunirea tradiţiilor româneşti în Piaţa Constituţiei. Înconjurat de traficul care în Capitală pare mereu că se “grăbeşte încet”, respirând aer poluat, dar modern, că deh, eşti “pi şientru”, dai brusc într-o oază (de linişte în niciun caz) de mirosuri îmbietoare, oameni veseli, oameni trişti că sunt prea lungi cozile la preparatele ce ridică aburii ademenitori, artizani care mai de care şi artişti care repetă pe scenă. Cel puţin aşa m-a întâmpinat buricul târgului ieri pe la ora 14:00. N-am s-o lungesc cu programul artistic, voi ataşa pliantul conceput de organizatori, căci ce mai tura-vura, am făcut o vizită (g)astronomică.

 

 

Intrarea a fost liberă, cum te aşteptai deja. Liber am avut, însă, la a saliva mai ceva decât câinele lui Pavlov, întrucât nu m-am încumetat să mă aşez (singură fiind) la niciun rând. Făcând o mică analiză, am mers oarecum fără ţintă, întrucât în marea de oameni nici nu îmi dădeam seama cum erau organizate standurile. Uşor, uşor am lămurit următoarele aspecte: piaţă de fructe şi legume din grădina omulu’, piaţă de flori, ceramică veselă, ii, conserve de toate felurile, nebunii din ciocolată de casă, miere, must făcut pe loc (tare interesant dacă n-ai mai văzut cum se presează strugurii, ca şi mine) şi… stai. Am nevoie de un moment. Am ajuns apoi la prima zonă cu mâncare. După cum ţi-am povestit în postarea culinară anterioară, facem astăzi cozi la poale-n brâu ca generaţia ’80 la Pepsi. Mi-a devenit brusc clar că nu voi avea nicio şansă să gust ceva din această sărbătoare (nefiind vorba să mă satur). Alivenci, langoşi, sărmăluţe cu mămăliguţă, pastramă de berbecuţ, mititei, cârnaţi de Pleşcoi, burgeri, tocăniţe aburinde, o explozie de mirosuri pofticioase la vederea cărora am făcut, neputincioasă, doar câteva poze. Sfat: la astfel de sindrofii se merge în grupuri mai mari, fiecare intrând răbdător într-o linie de aşteptare şi comandând pentru toată lumea.

 

 

După câteva ture deznădăjduite pe aleile dintre căsuţe, pe fond de muzică populară încă potolită (spre deosebire de mine), soarta mi-a surâs întrucâtva. Am reuşit să separ vizual masele de oameni dintre două standuri şi am realizat că la cozonaci şi prăjituri de casă se înghesuiau doar vreo cinci persoane. “Aici mi-e locul”, am gândit eu cu stomacul. Am picat cum nu se putea mai bine, o doamnă subţire era deranjată de cantitatea (deloc, zic eu) impresionantă de cozonac pe care voia să i-o vândă comercianta, astfel că mi-am găsit jumătatea, să-i spun aşa, şi am plătit nemţeşte (cum de altfel NU recomand la prima întâlnire!). Ca să fie treaba treabă, am consimţit şi pentru patru tăvălite cu nucă. Această afacere n-a fost chiar ieftină (16 lei cozonacul, deşi erau vreo 3 felii generoase acolo, 6 lei tăvălitele), dar a meritat. Îmi era atât de foame, încât am pierdut din vedere să le trag în poză şi am savurat parţial bunătăţile aşa, în apropiere de toaletele ecologice:)). Cum să îţi descriu cozonacul… miez moale de-l modelai cu mâna, nucă din abundenţă, tapetând coaja, rahat (da, mai mănânc şi din ăsta din când în când), o minunăţie! Evident, mi-am mozolit grav degetele, dar astfel de senzaţii nu se experimentează cu mâinile curate.

 

Iată că totuşi am reuşit să prind cozonacul înainte de a-l cumpăra!

 

Nu ştiu dacă din fericire sau din păcate, am fost nevoită să plec relativ rapid, întrucât mă întâlneam cu o prietenă. Cu toate acestea, în ora petrecută la Târgul Bucureştilor m-am simţit bine şi cu siguranţă m-aş fi simţit perfect dacă aş fi putut oferi mai multe recenzii culinare (implicit gusta toată paleta de oferte). Încurajez astfel de iniţiative şi îţi recomand să iei o gaşcă după tine şi să fiţi români pe la festivaluri. Mai jos, o mică listă de preţuri “culese” de la diverşi negustori. Seară bună!

P.S. Pe viitor îmi propun să mă informez cu privire la evenimentele ce urmează, e prea sadic să îţi expun impresiile mele fără să îţi las ocazia de a participa chiar tu, în caz că nu eşti conectat la news feed-ul străzii.

Exemple din meniuri: 4 sărmăluţe cu mămăligă – 10 lei/3 sărmăluţe cu mămăligă şi ardei iute – 6 lei, în altă parte; pastramă de berbecuţ cu mămăligă – 18 lei; langoşi (un fel de turte din aluat de gogoşi) cu smântână, usturoi şi brânză (foaarte bune, am mâncat acum vreun an la un târg de la Muzeul Ţăranului Român) – 7 lei; poale-n brâu cu brânză dulce şi stafide/brânză sărată şi mărar – 7 lei; o bere – 7 lei (surprinzător, aici a cam bătut vântul); un pahar de must proaspăt stors (400 ml) – 5 lei; un litru de must – 10 lei (aceasta a fost băutura cea mai căutată, de altfel festivalul încercând să aducă în prim-plan roadele toamnei).

Vezi-ţi de ţara ta!