"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

După-amiază la Viscri

După-amiază la Viscri

Tastez și șterg diverse formulări de început. Cum nu-mi sună bine niciuna drept întâmpinare după aproape un an si jumătate de absență de pe blog, aleg să recunosc că am mai pierdut din îndemânarea cuvintelor (dar sper să recuperez în cele ce urmează…). Deși datoria m-a ținut departe de “condei” de-o bună vreme încoace, era de așteptat ca și microbul scrisului să se lege (din nou) de un tânăr medic infecționist :). Așadar, să schimbăm peisajul încă tern de-afară, zic: vino să parcurgem împreună câțiva pași prin amintirile mele de vara trecută, atunci când am vizitat pentru prima oară deja binecunoscutul sat transilvănean Viscri, pe vremea când 2019-nCoV nu epuiza stocul de măști din farmacii.

De ce aici?

Din când în când mai intru pe site să șterg praful și să verific dacă pe lângă World Wide Web s-a format și spider web din lipsă de uzitare. Astăzi, totuși, n-am reușit să îmi explic de ce m-am oprit din scris, astfel că recenta întoarcere dintr-un city break londonez m-a influențat în alegerea temei: Viscri, un sătuc săsesc din inima țării, al cărui ambasador înflăcărat este însuși prințul Charles al Marii Birtanii. De ce să cumperi și recondiționezi o casă veche aici, când familiar îți este luxul camerelor somptuoase de la Buckingham si Windsor (alte “vechituri”, de altfel)? Înțelegem, mai mult sau mai puțin, în rândurile de mai jos.

Cum ajungi?

Așezarea nu e tocmai la drumul mare. Din E60, între Brașov și Sighișoara, ai două variante: fie o apuci pe DJ105A în dreptul localității Rupea (unde se află cetatea omonimă, pe care nu am vizitat-o încă), urmând ca în satul Dacia să urmezi DJ104L până la destinația finală, fie, dacă vii din sens opus, în dreptul localității Bunești virezi spre Viscri pe același DJ104L (vezi imaginea). Noi am optat pentru prima variantă la dus, cea recomandabilă de altfel, având în vedere că cele mai recente recenzii asupra accesului deplâng starea drumului via Bunești, aflat într-un permanent proces de reabilitare și asfaltare… Nimic surprinzător.

Drumul spre Viscri - România Nefiltrată
Variantele de mers spre Viscri

Ce am vizitat?

Dat fiind faptul că am tranzitat zona în grabă către Sighișoara (un subiect numai bun pentru o altă postare), într-o după-amiază toridă de august, poate n-am gustat experiența cu patosul tipic asociat de mulți ani încoace acestui loc. Sau poate Viscri nu este chiar atât de impresionant, îndrăznesc. Pentru cei crescuți măcar o vreme la sat, și, slavă Domnului, încă suntem destui, cărările înecate în colbul sterp al verii secetoase, vacile ce se întorc agale de la păscut, fântâna din curte, cireșele care se-apleacă greu peste gard și invită copiii la “furat”, mirosul de pâine coaptă-n casă și bătrânii rămași uitându-se cu dor în zare de după porți scorojite, toate acestea sunt o realitate bine înfiptă în memorie și-n suflet. Dincolo de specificul săsesc – căci ce-i al lui e pus deoparte, și din aceste motive atrage Viscri. Idealul unui peisaj rural izolat, într-un cadru natural de poveste, unde case mirosind a vechi se-nșiră colorate de-a lungul ulițelor doldora de copii la joacă, este mult râvnit de cei ce nu cunosc viața la țară.

Din alt punct de vedere, e drept, Viscri reprezintă una dintre multele amprente ale sașilor în Transilvania și merită prețuit ca atare, dar popularitatea sa imensă se corelează mai degrabă cu reclama internațională oferită de prințul Charles, decât cu ceea ce poți efectiv vizita sau face în acest loc. Există multe alte obiective similare și în egală măsură valoroase, dar mai puțin explorate. Cert este că fascinația și interesul sincer al unei vițe nobile britanice pentru istoria și cultura săsească, și nu Ministerul Turismului, au făcut ca sânul comunității locale să reînvie și ca astăzi autocare pline de turiști străini să înfrunte gropile până în acest sat. Ei vin aici prin puterea exemplului. Morala? Dincolo de granițele acestei țări orișice fărâmă de identitate de neam este semnalată cu toate eforturile publice, pe când în România extrem de multe obiective turistice sunt promovate prin inițiative private – localnici, investitori în căutare de liniște, retrași în mediul rural, ONG-uri. Dar nu este suficient. Nu ne miră astfel că autoritățile locale eșuează în facilitarea accesului către această destinație.

Biserica fortificată

În mod cert principala atracție și locul pe marginea căruia se poate povesti cel mai mult în Viscri este biserica evanghelică fortificată, amplasată în vârful unei coline, astfel încât din depărtare fotografiile ce o vizează sunt într-adevăr fermecătoare. Din anul 1999, biserica aparține patrimoniului mondial UNESCO, făcând parte dintr-un grup de șapte astfel de lăcașuri de cult medievale (unul dintre ele fiind biserica fortificată din Biertan, pe care am vizitat-o chiar a doua zi). Numită și “biserica albă”, în germană “weißkirch” – motiv pentru care prin românizarea cuvântului s-a ajuns la “Viscri”, aceasta datează din secolul al XIII-lea, când sașii au început reabilitarea unei bazilici părăsite ridicate de secui. Fortificarea a avut loc mai târziu. Incinta bisericii trădează simplitatea traiului comunității. Se poate vizita muzeul etnografic al bisericii, unde sunt expuse diferite obiecte de uz zilnic ale vechilor sași, precum și costume tradiționale ale acestora. De asemenea, se poate urca în cel mai înalt turn al complexului fortificat, turnul bisericii, de unde ai o priveliște superbă asupra satului și a împrejurimilor, panorama fiind chiar amețitoare.

Ceva ce nu mai văzusem până atunci și mi s-a părut interesant, a fost modalitatea de conservare a slăninei de porc în așa-zisul turn al slăninei, un loc ferit și răcoros, care deservea în trecut întregul sat. Fiecare bucată era inscripționată cu numărul casei în care locuia familia ce deținea slănina, fiind apoi agățată cu un cârlig. Grosimea și numărul bucăților aferente unei familii traduceau bunăstarea acesteia, dar nu se întâmpla niciodată ca un sătean să poftească la halca vreunui vecin, semn de cinste. Tradiția a continuat până la începutul anilor 1990, dar, în amintirea acelor vremuri, am găsit o slană “sănătoasă” expusă în același stil.

Prețul de vizitare este unul modic, și anume 10 lei pentru adulți – conform unui articol publicat în perioada în care am vizitat și eu biserica fortificată (din păcate, nu mai am biletul). Obiectivul nu este deschis pe tot parcursul anului, ci doar din aprilie până în octombrie, între orele 10:00 și 18:00, cu pauză între 13:00 și 14:00, deși un alt site menționează prelungirea programului până la ora 19:00 între 15 iunie și 15 septembrie.

La pas prin sat

Acum vine partea despre care scriam la început, cum că Viscri nu impresionează atât de mult în afara zidurilor fortificate, cu mențiunea că apreciez locuințele în stil săsesc, dar în România ai deseori prilejul să le admiri în treacăt prin Transilvania. Nu îți consumă prea mult timp cutreieratul ulițelor, iar dacă îți este foame există câteva locuri amenajate rustic, însă destul de piperate (ca preț, nu știu ca gust). De la săteni poți afla care este casa prințului Charles – amplasată undeva la intrarea în sat, vopsită în albastru. Cu una, cu alta, ne-am urcat în mașina prăfuită și-am pornit spre Sighișoara, mulțumiți că am bifat și acest obiectiv, dar nu la fel de încântați precum străinii pentru care probabil Viscri era o experiență inedită.

Ce am ratat?

După cum spuneam, nu am mâncat și nici nu am dormit la Viscri, dar vuiește internetul că ambele facilități sunt scumpicele și se adresează preponderent bugetelor turiștilor străini. Există case tradiționale recondiționate și amenajate pentru cazare, dar părerile legate de raportul calitate/preț sunt împărțite.

Nu am cumpărat șosete de lână. De pe la începutul anului 2000, a început să crească o afacere de confecționare a șosetelor și a altor obiecte vestimentare din lână de proveniență locală, proiect ce implică activ zeci de femei din sat, iar punctul de desfacere al acestor produse este… Germania! Poți achiziționa însă un suvenir direct de la sursă.

În concluzie…

Viscri merită văzut într-o zi mai lungă de vară, în drumul tău spre altă destinație, căci câteva ore sunt arhisuficiente pentru a degusta savoarea locului, dată mai ales de biserica-cetate. Nu te va impresiona însă pe cât relatează presa în timpul vizitelor prințului de Wales (poate doar dacă este prima ta escapadă rurală prin Ardeal). Până data viitoare…

Vezi-ți de țara ta!

Surse: Wikipedia, Google Maps, http://www.viscri-online.ro/, https://umblu-teleleu.ro/viscri/,

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Departe ne-am dus, la Gârda de Sus

Ăăă, cum începi un articol după o pauză de 10 luni? Căci da, atâta vreme a trecut de la ultima noastră întâlnire și am câteva explicații de dat. Convingătoare, promit! În puține cuvinte, am chiulit de la tastatură ca să devin medic. Doctor medic, mai exact. Sună înălțător și deopotrivă pompos, știu, dar ghici cine tocmai și-a ridicat diploma? Practic, din pricina pregătirii pentru examenele de licență și rezidențiat am renunțat la foarte multe, inclusiv la plăcerea de a călători și, implicit, de a scrie pe blog. Dar asta rămâne o discuție pentru altă dată, mai potrivită pentru o temă asupra a “100 de moduri prin care poți intra în depresie”. Toate eforturile au meritat, însă. Deși mă voi putea numi doctor abia în ani de zile (în sensul profund, complet, al cuvântului), pot spune că închei binișor anul 2018. Și, cum dintr-un final perfect nu putea lipsi o nouă postare, iată-mă aici, îndrăznind să învii amintiri dragi din singurele zile toride de iulie în care mi-am îngăduit să iau o pauză. Așadar, dragă cititorule, te invit să mă urmezi într-o scurtă, dar savuroasă incursiune în tărâmul Apusenilor! Nu, n-am escaladat vreun vârf montan, dar cu siguranță a fost un sport extrem să ajungem la…

Gârda de Sus!

Această extravaganță, de a părăsi câmpul muncii (biroul meu), n-a fost, firește, propunerea mea. Cu toate acestea, efectele ei au fost cât se poate de benefice. Deși traseul a fost imaginat în jurul dorinței de a (re)vizita peștera Scărișoara (Alba), punctul culminant al excursiei a fost cu totul altul, întrucât alegerea unui loc de cazare în apropiere s-a dovedit a fi însăși de neuitat, ba chiar potențial motiv de revoltă pentru utilizatorii neexperimentați ai turismului românesc. Noi, în schimb (părinții mei și Ciobănașul), ne-am simțit de zile mari! Stai să vezi!

Rezervarea

Recunoaște, când vine vorba de Booking, vigilența ta este îndreptată mai ales către ultima zi a anulării gratuite, dar ceva la care nu te aștepți prea des este ca pin-ul (nu coniferul) de pe hartă să fie așezat greșit. Așa, cu o eroare de peste 10 kilometri. Concret, cabana la care urma să înnoptăm se afla virtual într-un loc sigur pentru cetățeanul străin de acele meleaguri, în centrul comunei Gârda de Sus. Nu și în realitate, însă. Dacă pare că am observat rapid inadvertența, te înșeli: cu vreo două zile înainte de plecare am realizat că adresa nu coincidea cu locația de pe Google Maps, însă gazdele s-au scuzat telefonic (după plata în avans a șederii, trebuie să menționez) pentru mica/marea scăpare și au trimis asigurări cum că destinația este perfect accesibilă pe 4 roți. Înțelegând faptul că este ok ca în Gârda competențele digitale să nu fie un must have al traiului cotidian, am pornit la drum cu entuziasm.

Cum am ajuns?

În cursa noastră către inima Apusenilor am parcurs trasee și am marcat locuri dragi mie, în parte povestite pe-ndelete în articole mai vechi (vezi: Transalpina și Neștiuta Ampoița – sălașul plăcintelor fabuloase ale mamei Luța), altele încă neexplorate pe blog (cetatea Alba Carolina din Alba Iulia). Mai exact, pentru a ajunge la Gârda de Sus, am urmat DN74, ce pornește din Alba Iulia, cotind apoi pe DN74A la Abrud și, în cele din urmă, pe DN75, care trece prin centrul comunei (aflată în vecinătatea stațiunii Arieșeni, trebuie să precizez). Ei bine, dacă marcajul pe hartă al pensiunii ar fi fost corect, am fi putut să ne relaxăm. Numai că proprietatea se afla de fapt într-unul dintre satele aparținând Gârdei, și anume Dealu Frumos (pentru dezambiguizare, vezi imaginea de mai jos). După ce am cutreierat pe cont propriu o vreme, asistența telefonică (și nu numai) oferită de către gazde s-a dovedit a fi imperios necesară. Practic, din asfalt se desprindea o cărare mai lată, săpată de ploi și brăzdată de bolovani, care făcea ca ultimii kilometri să pară o distanță uriașă de străbătut. Drept urmare, am convenit să fim preluați de către proprietar într-o Dacie “Papuc” imună la micile inconveniente, într-una dintre cele mai faine plimbări off-road de care am avut parte vreodată. 

Hartă Gârda de Sus - România Nefiltrată

O seară de suflet

Lăsându-ne mașina într-o parcare la marginea pădurii și trecând cu vederea faptul că ni se ascunsese adevărul privind calitatea drumului până în ultimul moment, ne-am înghesuit în vehicul la limita claustrofobiei și am realizat că tot răul fusese spre bine. După fiecare vârf de deal se ițeau noi și vaste peisaje colinare superbe, dintre cele care inspiră marii pictori să-și cinstească pânzele cu cele mai vii culori. Ici-colo, câte o căsuță modestă marca singura intervenție umană în acest tablou sacru, de nu știai dacă să-i crezi pe localnici izolați sau, mai degrabă, binecuvântați. Va trebui să mă crezi pe cuvânt în descrierea mea, căci din cauza hârtoapelor ne-am balansat binișor și n-am apucat să facem vreo fotografie. Într-un sfârșit, am răzbit! Departe de orice, dar în sânul naturii, priveliștea din jurul cabanei a reușit să mă deconecteze total de la grijile aflate pe biroul de acasă. Lătratul îndepărtat al câinilor din vecini, sunetul greierilor vuind a-nserat de vară, tălăngile vacilor întoarse de la păscut, copiii bucălați ai gazdelor, pisica sperioasă, leagănul domol, fragii împrăștiați în voie pe lângă casă, toate acestea m-au purtat înapoi în copilăria-mi îndrăgită, parțial rurală, pe care nu mi-o amintesc întru totul (de altfel, cred că rezonanța cu anumite momente din viață transcede memoria). Pentru o clipă, i-am invidiat pe acei oameni calzi (căci, în ciuda neînțelegerii dezbătute, s-au dovedit a fi o simplă familie tânără și primitoare, la început de drum în branșă). Mi-am revenit rapid la gândul că trebuie să le fi fost tare greu. Oare? Azvârliți în vacarmul vreunui oraș cenușiu și ticsit, probabil ar fi socotit același lucru (despre noi). După lăsarea întunericului, ne-am retras înăuntru și am savurat câteva plăcinte moțești care au desăvârșit perfect ziua.

A doua zi

Acea duminică a început mult mai devreme ca de obicei. Din întâmplare, m-am trezit chiar în zorii zilei și mi-am spus că răsăritul trebuie să aibă farmec și dincolo de malul mării. Și am avut dreptate: de la prima rază până la final, soarele a sărutat tot cuprinsul pe nesimțite, readucându-l la viață. Deși până la ora micului dejun s-a instalat ploaia, lumina dimineții mi-a rămas în suflet. După o masă copioasă în stil tradițional și niscai emoții legate de întoarcerea pe terenul accidentat, am demarat cu încrederea șoferului în capabilitățile vechii Dacii, lăsând în urmă acel colț de Rai.

Ghețarul de la Scărișoara

Nu departe, se află satul Ghețari. Nu degeaba-și poartă numele, întrucât aici se află cel mai mare ghețar subteran din România, în peștera Scărișoara (de altfel, și scopul voiajului nostru). Pentru a o vizita, teama de înălțimi nu-ți va fi de mare ajutor, întrucât accesul se face pe un vârtej de scări metalice (alunecoase în condițiile meteo date mai sus) în zig-zag, care tapetează pereții avenului (puț, prăpastie verticală cu deschidere circulară) cu un diametru și o adâncime în jurul a 50 de metri. Coborârea este de-a dreptul captivantă și oferă cadre unice în țară, pentru care vei face multe opriri. În ultima porțiune, treptele sunt de lemn și mult mai abrupte, astfel că, în ciuda scenei amețitoare, ești nevoit să-ți îndrepți privirea și către picioare. La bază, după ce-ți recapeți suflul, intrarea propriu-zisă în peșteră se face printr-un spectaculos portal larg deschis, care invită în adâncul muntelui. Nu vei ajunge prea departe, însă, întrucât complexul speologic format din “săli”, “rezervații” și chiar o “biserică”, ce reprezintă porțiuni ale unei singure mari încăperi, este parțial dedicat exclusiv cercetării. Timpul însuși a stagnat în blocul masiv de gheață, aprecieri științifice afirmând că acesta și-ar fi început formarea în urmă cu peste 10.000 de ani. În scurt timp, am străbătut întreaga zonă amenajată turistic, pe măsură ce frigul ne pătrundea în oase (sfat: îmbracă-te gros, indiferent de anotimp) și am părăsit incinta glacială. Că tot veni vorba, tururile sunt ghidate și trebuie să aștepți formarea unui grup de minim 10 persoane (numărul nu este tocmai exact, întrucât în acea zi ploioasă, la început de program, expectanțele personalului nu erau, probabil, ridicate). Orarul de vizitare și prețul aferent sunt expuse mai jos – informații preluate chiar de la sursă.

Întoarcerea acasă

Cum suntem campioni la vizitat-viteză, spre casă am reușit o oprire la Roșia Montană, o urcare la Cetatea Deva, o redescoperire a Castelului Corvinilor din Hunedoara (toate fiind pontențiale teme pentru postări viitoare) și un ultim popas pe malul lacului Cinciș, unde n-a mai rămas, din păcate, timp să ne-nfruptăm din delicioasa supă cremă de ciuperci și hribi în pituță, despre care am scris cu patos aici.

Trecând peste sentimentul dulce-amărui de a reveni la rutina zilnică, această miniexcursie marcată de neprevăzutul caracteristic călătoriilor alături de familia mea a punctat un moment frumos din vara-mi mult prea ternă din acest an. Mai mult decât atât, sper că am reușit să te conving să experimentezi ținuturi, obiective turistice și oameni noi cu mai multă lejeritate și mai puțină crispare, căci de multe ori ceea ce pare să ruineze o vacanță o face, de fapt, memorabilă.

Vezi-ți de țara ta! Am zis.

Surse: Wikipedia, Google Maps.

P.S.: Cabana Gabriela.

P.P.S.: Proprietarii au corectat între timp locația pe Google Maps. 

 

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

O amintire caldă din Hotelul de Gheaţă

Deodată. Aşa m-am hotărât să scriu din nou.

Dragă prieten iubitor de călătorii, mi-ai lipsit! Nu ştiu dacă sentimentul e reciproc, dar de prea multă vreme nu mi-am mai pătat degetele cu cerneala tastelor (c-aşa-i scriitura modernă). De ce? Din acelaşi motiv pentru care toate lucrurile bune rămân în aşteptare – nu mai citim, nu mai slăbim, nu mai călătorim, căci N-AVEM TIMP. După cum lesne observ din buza grotei în care îmi petrec ultimul an de Facultate de Medicină (hai că am ceva circumstanţe atenuante pentru lipsa mea!), Internetul n-a crăpat fără panseurile mele, ultima dată emise în octombrie trecut. Totuşi, a împărtăşi amintiri dragi şi totodată informaţii utile din aventurile pe plaiuri româneşti mă relaxează, dar şi linişteşte într-o privinţă – aceea că am făcut un demers #PROaceastăţară, deşi gândurile să plec din ea mă pândesc chiar după colţ. Dar cum pământul nu-i de vină pentru cetăţenii ce şi-au construit trib deasupra-i (european, unde mai pui…), continui să promovez turismul intern, alegând să decantez un pic neghina şi să îţi prezint locurile sfinţite de Oamenii rămaşi în România. Aşadar, urmează-mă şi îmbracă-te gros, de această dată urcăm…

… Spre Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac! Sunt convinsă că ai auzit de el. Din anul 2005 încoace, nu-i iarnă în care să nu fie ridicat cu trudă în inima Făgăraşului şi în slăvi la televizor. Astfel, curiozitatea noastră (a mea şi a părinţilor din dotare), îndelung alimentată, s-a astâmpărat în a doua zi a Crăciunului lui 2017 , când am luat calea Transfăgărăşanului pentru a vizita construcţia îngheţată. Mai întâi…

Cum ajungi?

Ca să lămurim de la început un aspect, nu te poţi deplasa cu maşina până la “recepţia” hotelului, întrucât şoseaua ce brăzdează muntele este închisă traficului pe timp de iarnă, destinaţia fiind abordabilă numai dinspre Ardeal. Prin urmare, trebuie să ajungi în judeţul Sibiu, la Cârţişoara, via DN 1 (E 68), din care se desprinde DN 7C. De aici, condu până la Bâlea Cascadă, punctul terminus deszăpezit al Transfăgărăşanului, unde te aşteaptă, după cum ţi-e norocul, o coadă mai mică sau mai mare la îmbarcarea în telecabină. Noi am avut unul de pomină, am zăbovit doar vreo două ore (şi jumătate, poate?), acesta fiind preţul plătit pentru alegerea unei zile libere şi însorite drept moment oportun de plecat de acasă. Pe treptele clădirii din care porneşte cabina s-a lăsat cu următoarele: frig, prietenii şi probabil despărţiri ale unor cupluri solide (pe sistemul “tu ai insistat să venim aici!”). Câţiva colegi de suferinţă, cărora le mulţumim tare, ne-au scurtat aşteptarea cu vreo două ture de traseu, cedând sub presiunea orelor. Când vii din Braşov, no, mai mere să renunţi, dar nu şi atunci când te deplasezi tocmai din judeţul lui Brâncuşi – drept urmare, am rămas.

Revenind la date exacte, sistemul de transport pe cablu dispune de doar două cabine, ce parcurg simultan traseul, în sensuri opuse, fiecare suportând maxim 14 persoane (dar acceptând minim 10), dacă îmi amintesc corect. Orarul de funcţionare este zilnic (inclusiv în weekend), între orele 9:00 şi 17:00, cu o oarecare flexibilitate pentru turiştii ce ratează la mustaţă ultima urcare. Costul poate fi un mic impediment în cazul familiilor mari, întrucât un adult plăteşte 60 de lei pentru o plimbare dus-întors, în timp ce pentru un copil de până la 12 ani, biletul valorează 30 de lei. Nu există reducere pentru elevi mai mari/studenţi/pensionari şi altele asemenea. Achitarea urcării se face la baza de sus a telecabinei, aşadar nu te bucura că nu te întreabă nimeni de bani, iniţial.

Urcarea

Paradoxul anumitor distracţii pentru care faci varice stând la coadă este că, odată ajuns în faţa faptului împlinit, ţi se înmoaie picioarele. Nu mi s-a întâmplat mie, dar fiecare gaşcă/familie are pe cineva curajos care ezită în ultima clipă… După depăşirea acestui moment, mai obişnuieşte-te cu ideea că poţi fi blocat la mare altitudine alături de alţi excursionişti vizibil tulburaţi, ce bruiază liniştea unui întins de alb (sau verde, după anotimp) profeţind legat de oprirea iminentă a energiei electrice. Nici copiii lor nu sunt de neglijat, manipulaţi parcă de un DJ care pune pe repeat onomatopee. Am făcut o mică adaptare a circuitului de care am avut noi parte pentru 60 de lei de căciulă. Hmm, poate te-am convins deja să stai acasă şi nu acesta era scopul. Astfel, ia de citeşte în continuare.

Când reuşeşti să te iţeşti la geam printre capetele celorlalţi, ţi se desfăsoară un adevărat spectacol mut în faţa ochilor. În mod particular interesant la acest traseu este faptul că mai toţi îl parcurgem vara pe patru roţi (uneori, chiar bară la bară), în timp ce în miezul iernii zăpada nu cruţă niciun petec de drum, îngropând toate ungherele în care altădată ne-am oprit să fotografiem serpentinele. Revenind, de sub troiene se ridicau, parcă fără sens, semnele de circulaţie ale unui drum ce renaşte în fiecare Cireşar. Câţiva schiori se încumetaseră să se lase purtaţi de ele. Privind înapoi, ca dintr-un amfiteatru, în arenă se putea admira Transilvania. Mutându-mi privirea spre destinaţie, am zărit la un moment dat Cascada Bâlea, cu apele-i la fel de repezi în existenţa-i temporar solitară. Crestele înnobilate de albul neatins mi-au conferit un sentiment de pace – genul de peisaj pe care, din când în când, trebuie să îl revezi pentru a conştientiza măreţia naturii. Încet, încet, cu gâtul răsucit pe 360 de grade, am ajuns la finalul cursei.

 

 

 

Hotelul de Gheaţă

Păşind din nou pe zăpadă, am îndurat sfidarea soarelui ce tocmai se lăsase după culme, luminând piscurile înalte şi lăsând platoul de la Bâlea Lac într-o umbră geroasă. Imaginea pe care o aveam în minte era cu totul modificată, întrucât lacului îngheţat şi acoperit de zăpadă nu i se puteau desluşi malurile. De altfel, din inima acestuia a fost preluată şi materia primă folosită de meşterii constructori la ridicarea hotelului, unicul de acest gen din sud-estul Europei. Deşi izolat, locul forfotea de turişti vorbitori de limbi diverse, semn că i s-a dus vestea.

Până să îţi prezint interiorul “clădirii”, ce poţi face în împrejurimi, te întrebi? În primul rând, menţionez că la data vizitei noastre nici nu începuse construcţia Bisericii de Gheaţă, în timp ce la ora actuală este deja inaugurată şi sfinţită, eveniment petrecut pe 26 ianuarie – un motiv în plus pentru a-ţi rezerva o zi şi a-mi călca pe urme. În rest, există câteva activităţi distractive practicabile în jurul Cabanei Bâlea. Pe lângă datul cu colacul (cu iertare, nu găsesc o formulare mai inteligentă) pe o pantă lină special amenajată unde poţi să îţi oboseşti copiii, este posibilă închirierea unui scuter (sper că am denumit corect săniuţa), probabil cu mulţi bani pentru 15 minute, care să te plimbe pe aria lacului. Nu în ultimul rând, dacă nu ai rate la bancă sau alte responsabilităţi majore, te poţi aventura cu skiurile pe versanţii abrupţi, precum am observat că au făcut câţiva turişti în căutare (cu lumânarea!) de adrenalină. Şi-acum, că ţi-au cam îngheţat mâinile, intră degrabă la căldură… Stai, ce?

În schimbul a 15 lei pentru adulţi, respectiv 10 lei pentru copiii între 3 şi 12 ani, te poti lăfăi la o temperatură medie de 2 grade Celsius în incinta hotelului. În acest an, s-a optat pentru o tematică muzicală, spirit în care sunt decorate toate cele 14 camere, dar şi cele 6 igluuri separate. Spre exemplu, poţi vizita camere denumite “ABBA”, “Corina Chiriac”, “Prince”, “Madonna” sau “Michael Jackson”, fiecare înzestrată cu piese de mobilier şi decoraţiuni sculptate cu măiestrie din blocuri de gheaţă. În cazul în care visezi la petrecerea unei nopţi într-una dintre ele, confortul este o cerinţă la care trebuie să renunţi, întrucât, deşi evaluat la 3 stele, de alte sute ce licăresc pe cerul nopţii Făgăraşului te vor despărţi câţiva metri cubi de gheaţă, fiind necesari saci de dormit (oferiţi de gazde) pentru a putea suporta frigul. Un alt “moft” de lăsat acasă este intimitatea, întrucât vastele apartamente nu dispun de uşi masive tăiate din adâncurile lacului, ci de perdeluţe albastre care să creeze impresia de spaţiu privat. Totuşi, nu uita şi portofelul, căci ai de scos din buzunar 100 de Euro pentru o cameră dublă, respectiv 150 de Euro pentru un iglu. În ceea ce priveşte restaurantul, nu ştiu cât de picante sunt preparatele, dar peste preţuri a căzut ceva piper!

 

 

De final

După ce ne-am îmbogăţit suficient tolba cu amintiri şi memoria telefonului cu poze, ne-am aşezat la coada numărul doi, cea de la coborârea cu telecabina – nu la fel de consumatoare de timp, din fericire. Aplecaţi peste vale, am profitat de ultimele minute la înălţime, admirând orizontul la crepuscul – momentul la care a ajuns şi istorisirea mea (ei, noi am continuat seara la Târgul de Crăciun de la Sibiu, dar asta-i o poveste pentru altă dată).  Una peste alta, în ciuda frigului pătrunzător şi a îndelungii aşteptări, consider că merită să îţi planifici o excursie către această destinaţie, unică în ţară şi nu numai, râvnită de străini din toate colţurile lumii şi devenită deja tradiţie într-o Românie în care te-ai obişnuit să nu se întâmple nimic.

 

 

Sper că ţi-a plăcut revenirea mea într-ale scrisului, iar dacă eşti nou pe site, te invit să-i explorezi conţinutul! Să ne auzim cu bine şi, sper eu, ceva mai des… Până atunci,

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: Google Maps, www.hotelofice.com, www.agerpres.ro, balealac.ro.