"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Biserica de la Densuş – o legendă vie

Voie bună, călătorule! Ştiu, n-am mai răspuns la apel de ceva vreme, dar nu reuşesc să dedic suficiente ore scrisului, mai ales de când principalul blog pe care îmi aştern gândurile este lucrarea de licenţă. Cu toate acestea, am citit cândva că “timpul, ni-l facem”, astfel că voi încerca să păstrez un echilibru între activităţile studenţeşti şi cele recreaţionale. Trecând la subiect, am ales pentru astăzi să rămân în sfera misterelor lăcaşelor de cult (după ce ultima dată te-am purtat la Mănăstirea Rupestră de la Şinca Veche), tocmai pentru că pe cel ce urmează să ţi-l prezint l-am vizitat chiar de curând, trezindu-mi dragi amintiri din copilărie. Vino după mine în Ţara Haţegului, la Densuş, să trecem pragul celei mai vechi biserici româneşti în care încă se mai slujeşte!

Biserica “Sfântul Nicolae” dăinuie de atâtea secole, încât istoricii şi localnicii se întrec în estimări, cutezând să meargă până departe în trecut, în efortul de a data acest veritabil templu de piatră. Te-am intrigat niţel? Stai să îţi povestesc mai întâi cum ajungi aici, iar în cazul în care tocmai ai citit “şniţel”, fugi la bucătărie. Îţi urez poftă bună: fie la citit, fie la masă (cu promisiunea de a reveni!).

Traseul spre biserică

Există câteva variante rutiere până în inima satului Densuş din Hunedoara. Nu că n-ar exista tren, dar calea ferată e mai mult ferită şi cea mai apropiată staţie este la Subcetate, de unde va trebui să cauţi apoi o altă modalitate de transport până la destinaţia finală. No bine, păi să revenim la partea carosabilă: fie că porneşti dinspre Simeria, fie dimpotrivă, ţi-ai pierdut răbdarea aşteptând la semafoare pe Defileul Jiului, urmezi E79 până la Haţeg, după care intri pe DN68. Tot pe acest Drum Naţional circuli şi dacă vii dinspre Caransebeş, doar că nu mai eşti nevoit să ajungi până în fostul regat al berii “Haţegana”, căci în dreptul localităţii Toteşti trebuie să coteşti (ce potrivire!) pe DJ687G, care te duce la ţintă. Există şi o rută alternativă, un drum comunal cu numărul 90, care se desprinde tot din DN68, dar nu bag mâna în foc pentru el. 

Împrejurimi

Poate c-ar trebui să închei povestea cu acest aspect, dar cadrul natural şi istoric ce împresoară curtea bătrânei bisericuţe nu poate fi lăsat spre final. Ţara Haţegului reprezintă un tărâm puternic legat atât de originea noastră ca neam – prin capitala Daciei romanizate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cât şi de credinţa noastră ortodoxă – pelerinajul acerb din ultimii ani la Mănăstirea Prislop, locul de odihnă al părintelui Arsenie Boca, stând mărturie. Din depărtare, Retezatul veghează neobosit peste vale, tăcut, dar grăitor. Cred că nu-i nevoie de argumente în plus pentru a te convinge că merită să explorezi întreaga zonă, dat fiind faptul că distanţele dintre obiective sunt relativ mici şi uşor de parcurs cu maşina. Văleu (sau poate tulai?), era să uit! Poţi să te repezi şi pe malul lacului Cinciş, căci sper că n-ai uitat supa cremă de ciuperci în pituţă (dacă nu ştii despre ce vorbesc, citeşte, rogu-te, “Picant, dulce-acrişor”)!

De ce aici?

Îmi amintesc destul de viu (primul impuls a fost “vag”, dar mi-am dat seama că mint) cum într-o dimineaţă, în urmă cu unsprezece ani, înarmată cu pacheţele ascunse prin ghiozdane pestriţe, punguţe şi lămâi utilizate după consumul pacheţelelor, dar şi păzită de câţiva părinţi curajoşi veniţi în ajutorul doamnelor profesoare (tata, prezent!), clasa mea demara spre ce avea să fie o excursie de pomină prin ţinutul-vedetă al articolului de astăzi. Printre altele, am făcut o oprire chiar la biserica din Densuş, moment în care i-am aflat povestea. Din memorie îmi revin câteva imagini clare: anunţul de la intrarea în curtea lăcaşului, forma neobişnuită a construcţiei de piatră, răcoarea dintre zidurile groase şi-un liliac (sau poate doi?) rătăcind printre icoane, coborât din întunecimea acoperişului care-l camufla (nu, nu m-a frapat, căci sobrietatea bisericii părea a fi un context potrivit pentru zborul unui liliac, animal de care mă tem, de altfel…).

Nu ştiu cât m-a pătruns atunci emoţia locului, căci anumite lucruri sunt înţelese abia mai târziu, dar cert este că am revenit ulterior – cel mai recent, luna trecută. Faptul care m-a determinat definitiv să abordez tema este o fotografie zărită din întâmplare, dar poate nu întâmplător, în cadrul unei expoziţii foto. Prezentată ca înfricoşătoare sub cerul îndoliat de lăsarea nopţii, biserica era etalată lângă masa la care am servit cele mai bune sărmăluţe în foi de varză din vreun restaurant – Clubul Ţăranului din Bucureşti (despre el, cu o altă ocazie).

 

România Nefiltrată - Densuş
Vorba englezului, “what were the odds”?

La Densuş în septembrie

A fost un început de toamnă văratec, numai bun de călătorit. Într-o sâmbătă generoasă, în formulă completă (părinţii mei + Ciobănaşul), am ajuns la biserica “Sfântul Nicolae” spre finalul zilei, tocmai la timp pentru vizionarea unui apus numai bun de pictat, doar că n-aveam nici ustensile, nici talent. Aşa că l-am imortalizat pe retină, dar şi pe cameră (îl vei putea zări în galerie). Într-un astfel de decor superb, am urcat panta lină spre locul înălţării lăcaşului, din păcate închis la acea oră. Nu erau nici umbre, nici glasuri de oameni, dar poarta spre curte, lăsată deschisă, era semn că puteai veni să te reculegi şi-n alte ceasuri decât o face mulţimea. Desigur, vei dori să pătrunzi şi în incintă, dacă eşti pentru prima oară aici, iar pentru asta nu există un program fix şi nici tarif de vizitare. Am înţeles că preotul care slujeşte (Alexandru Gherghel) locuieşte în apropiere şi este dispus, chiar bucuros să descuie uşa turiştilor întârziaţi (de altfel, un alt sentiment pitit în sertarul cu momente din excursie este căldura cu care am fost primiţi, aşa gălăcioşi şi mirositori a vomă precum eram – nu şi eu 🙂 ).

Începuturi

“Şi totuşi, care-i povestea locului?”, te întrebi. Nici n-ai să afli un răspuns ferm, întrucât izvoarele istorice nu reuşesc să completeze întreaga evoluţie a obiectivului aşezat pe tăpşanul ridicat peste sat. Cea mai acceptată variantă este cea a întemeierii în secolul al XIII-lea, ştiut fiind faptul că de atunci se slujeşte neîntrerupt. Zidită din blocuri de piatră aduse de la Sarmizegetusa, biserica pare să aibe legături mai strânse cu romanii, una dintre ipoteze susţinând că ar fi fost iniţial mausoleul unui general din armata Imperiului. O altă teorie susţine că, la origine, construcţia ar fi servit drept templu al zeului războiului, Marte. Mai mult decât atât, preotul are convingerea că înşişi dacii, încă liberi, închinau ofrande lui Zamolxe în perimetrul în care ulterior s-a clădit ceea ce putem vizita astăzi.

Oricâte speculaţii s-ar vehicula, cert este faptul că, din punct de vedere arhitectural, planul nu respectă orânduirea unei biserici ortodoxe: turla centrală este rectangulară, sprijinită pe patru stâlpi masivi, altarul este îndreptat spre sud, nu spre est, iar cei doi lei de piatră ce odihnesc la exterior, deasupra altarului, adâncesc şi mai mult misterul. O altă curiozitate o reprezintă pictura interioară, care, strat cu strat, descoperă trei stiluri diferite (ultima amprentă aparţinând lui Ştefan Zugravul, din 1443). În plus, aceasta a fost vandalizată de cotropitorii turci, care au scos ochii sfinţilor înfăţişaţi. Un ultim aspect interesant este prezenţa unei icoane ce-l întruchipează pe Iisus în straie populare româneşti – o viziune îndrăzneaţă a autorului, dar cea mai dragă părintelui, se pare.

 

 

Am ajuns şi la încheiere… Sper că te-am convins să te abaţi spre Ţara Haţegului, iar în drumul tău să nu ratezi biserica “Sfântul Nicolae” din Densuş. Te previn doar: fă-ţi loc în portbagaj, căci vei pleca mai bogat decât la sosire. Şi nu uita:

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Din păcate, nu am imagini şi din interior, după cum ai putut observa deja. Iertare!

Surse: www.historia.ro, adevarul.ro, Wikipedia , Google Maps.

Comentarii