"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

După-amiază la Râşnov – Prima Parte

După-amiază la Râşnov – Prima Parte

Ziua bună, călătorule! Revin astăzi în forţă cu un material lăsat la dospit o vreme, proaspăt scos din cuptor. În urmă cu vreo trei săptămâni am colindat, împreună cu Ciobănaşul, oraşul Braşov şi vecinul său cu nimic mai prejos, Râşnov. Tot sfătuindu-mă cu mine, am decis să las Kronstadt-ul pe altă dată şi să îţi prezint potenţialul turistic al celui de-al doilea oraş, poate prea puţin promovat, dar care are câteva amintiri minunate de oferit.

Cum ne-a venit ideea?

Eu mai fusesem la Râşnov, însă nu de curând. El nu îl mai vizitase niciodată. Vechiul târg este la o aruncătură de băţ de Braşov (în jur de 15 kilometri). Braşovul este la aproximativ trei ore de mers cu trenul, pornind din Bucureşti. Suntem tineri şi urma un sfârşit de săpămână. În concluzie, de ce nu? Făcând o mică paranteză, chiar nu îţi trebuie multe motive pentru a te înhăma la o excursie de două zile prin ţară (mai ales când trenul e gratuit, recunosc!). Lasă scuzele pe birou, fă-ţi un minim bagaj şi hai după noi!

Cum am ajuns?

Fie că alegi partea carosabilă, fie că te încumeţi cu trenul, Râşnovul e relativ la îndemână. Cred că ai mai auzit cum se ajunge la Braşov cu maşina – greu. Mai ales dacă ai neobrăzarea să pleci de acasă la început de weekend, când, surpriză, toţi vecinii tăi de la sud de Carpaţi au hotărât aceeaşi destinaţie şi acelaşi traseu (o alternativă faină, dar oarecum solicitantă, este culoarul Rucăr-Bran). Aşadar, dacă doreşti, DN1 serveşti. Fireşte, dacă porneşti din Ardeal, poţi avea în vedere străjerul Ţării Bârsei dacă te afli, spre exemplu, la Sibiu, Sighişoara sau Sfântu Gheorghe (Igen, igen!). Revenind, de la Braşov spre ţinta finală condu pe DN73 şi pune frână abia când vezi semnul hollywood-ian al Râşnovului, înălţat semeţ în afara zidurilor cetăţii.

Cu trenul e mult mai palpitant, durata călătoriei poate fi o surpriză, aerul condiţionat – o opţiune (nu a ta), colegii călători – o încântare. Noi l-am ales pe cel de la 8:22 (mă refer la plecarea din Bucureşti, să ne înţelegem), care a fost extrem de aglomerat şi călduros (păcat că nu era iarnă), dar nu e obligatoriu să ai parte de aceeaşi experienţă. Mare atenţie, însă! CFR nu operează pe ruta Braşov – Râşnov, astfel că dacă rezumi căutarea la site-ul www.infofer.ro, staţia pitorescului oraş nici nu figurează! Călătorii pe şine către vechea cetate oferă cei de la Regiotrans, pe traseul Braşov – Zărneşti (aici, programul).

O a doua variantă de transport local, cea pe care am ales-o şi noi, constă în dibuirea autogării Nr. 2 din Braşov, de unde pornesc curse regulate spre Râşnov (cam atât de des), care te costă 4 lei. Mai puţin ne-am sincronizat cu cei de la Transbus Codreanu la întoarcere, când i-am aşteptat vreo trei sferturi de oră (primul, conform programului, ultimele două – academice) la margine de şosea. Ulterior, la bord am adoptat stilul sardină, între două chinezoaice cu ochii mijiţi şi o familie de italieni în care la mamma era tare ţâfnoasă din cauza bulucului, dar şi în compania altor personaje pestriţe, totul învăluit într-un mix unic de arome de transpiraţie intercontinentale. Ei, dar ce-ar fi excursiile fără neprevăzutul şi varietatea întâlnite la faţa locului?

Şi totuşi… ce-am făcut în restul zilei?

Ca să lămuresc de la început un aspect, află că voi oferi detalii despre preţuri şi orare de vizitare/funcţionare la finalul postării, ca să nu-mi mai întinez firul artistic (modestia e la putere!)…

Hai să purced la adevărata istorisire, poate crezi că cea mai savuroasă a fost călătoria până la destinaţie. Bun… De cum ne-am downloadat din autocar, am urmat busola oraşului, îndreptată spre cetatea Râşnovului. În calea noastră am încălzit aparatele foto (glumesc, doar Ciobănaşul are aşa ceva, eu… mă mulţumesc cu telefonul). Ajungând aici în jurul orei 13:00, pe o arşiţă neiertătoare, am întâlnit chiar puţini oameni în cale. Liniştea străduţelor şi obloanele trase ale caselor dădeau un aer aproape părăsit (dar îngrijit!) locului. Personal, am resimţit o atmosferă apăsătoare, probabil sub influenţa razelor dogoritoare ale soarelui amiezii.

În drum spre Piaţa Unirii, am dat peste Biserica Evanghelică “Sfântul Matias”, iar cum pe mine mă atrag obiectivele religioase, întrucât îmi pare că ajută mult în descoperirea rădăcinilor şi culturii unei comunităţi, concentrând parcă esenţa unei aşezări, am cotit spre poarta curţii lăcaşului. Dezamăgită că la acea oră perfect normală biserica era interzisă vizitatorilor, am aflat rapid şi de ce, citind afişul Festivalului Musica Barcensis, aflat la ediţia a VIII-a, descris ca un ansamblu de “concerte de muzică sacră în biserici fortificate din Ţara Bârsei”. Urmau să aibă loc repetiţiile pentru reprezentaţia din acea seară, care avea să înceapă la ora 18:00. Era vorba despre un concert de orgă şi, cum mai asistasem cu multă vreme în urmă la unul în inima Sibiului, m-am gândit că este o ocazie ce nu trebuie ratată. Timpul deja devenise scurt, astfel că am pornit la drum! Că tot sunt la acest capitol, menţionez însă că n-am mai apucat să vizităm şi bisericuţa noastră ortodoxă, care, nefiind în drumul spre cetate şi neştiindu-i anterior valoarea, nu a survenit în plan. Abia acum aflu că Biserica veche “Sfântul Nicolae” ar fi lăcaşul de cult ortodox care dăinuie de cel mai mult timp în sud-estul Transilvaniei, arheologii plasându-l în secolul al XIII-lea. Nu-i bai, rămâne pentru data viitoare!

 

 

La cetate

Iniţial având în plan să parcurgem traseul pe jos, ne-am răzgândit sub presiunea orelor, dar şi gândindu-ne că mai convenabil ar fi să coborâm astfel, iar la urcare să folosim ascensorul special amenajat în urmă cu doi ani, cremaliera, zice-se (definiţie, la final). Cu o diferenţă de nivel de 94 de metri şi o lungime a traseului de 165 de metri, liftul înclinat este fiabil şi oferă panorame din ce în ce mai cuprinzătoare pe măsura câştigului în altitudine, dar şi palpitaţii celor care sunt certaţi cu înălţimile (Robert, spune tu). Staţia de sus se află în vecinătatea unei platforme asemănătoare celei de pe Tâmpa, unde te-ntrebi dacă ţi-o mai fi răsărit vreun ochi de cuprinzi atât de vast cu privirea. Aici eşti chiar lângă semnul “RASNOV”, că deh, n-au mai fost fonduri şi pentru diacritice. 

De aici, câteva scări urcă spre baza zidurilor fortificate, pe lângă care răsare o potecă, singura existentă. Am urmat-o, conducând cel mai probabil spre accesul în cetate, dar, ce să vezi, părea că duce spre o poartă ferecată, astfel că am făcut cale întoarsă. În febra spiritului de turmă, am convins mai multe persoane că ne aflăm pe drumul greşit. Îmi cer iertare astăzi, căci n-am apucat atunci, familiei care-o fi zis ulterior că sunt vreo încuiată. Chiar acesta era traseul, doar că nu parcursesem cei 50 de metri în plus, necesari pentru a zări deschiderea largă spre curtea cetăţii, aflată chiar la capătul traseului de mers pe jos (pe care circulă şi un trenuleţ, o altă metodă simpatică de a te foi pe dealul fortificaţiei).

Odată ajunşi, am descoperit unde palpita inima Râşnovului, centrul vlăguit fiind doar o iluzie. Ar fi momentul să îţi spun că am surprins oraşul în miezul Festivalului de Film şi Istorii, desfăşurat între 28 iulie şi 6 august, însă, din păcate, filmul rulat în curtea cetăţii în seara respectivă îşi primea spectatorii mult prea târziu pentru ca noi să mai fim încă acolo (tabăra noastră era stabilită la Braşov). Îţi menţionez totuşi site-ul evenimentului, poate îţi suscită intersul, având în vedere că deja s-a stabilit perioada de desfăşurare de anul viitor!

Revenind, după ce am lăsat în urmă cele câteva terase şi magazine de suveniruri ce vesteau că am identificat, în sfârşit, intrarea, ne-am îndreptat spre casa de bilete, trecând pe lângă un tip care bătea la tobe. Făcea ceva mărunţiş, căci le zicea bine, dar la plecare nu l-am mai zărit (oare pentru că lângă “biroul” lui parcaseră jandarmii?). Am plătit, am înaintat, am asudat şi-un sfat: NU vizita acest obiectiv în miezul caniculei, nu e rost de prea multă umbră şi ai ceva sport de făcut în incinta cetăţii. Nouă practic ne-a înjumătăţit plăcerea. Dar hai că mă plâng prea mult!

Deci… care-i treaba cu cetatea Râşnov? N-am să mă opintesc excesiv în istoric, dar punctez câteva aspecte: situat pe un deal calcaros din sudul localităţii, ansamblul fortificat ce veghează de sute de ani trecătorile spre Transilvania este unul dintre cele mai bine conservate din regiune; prima atestare documentară datează din secolul al XIV-lea, iar aşezarea strategică a cruţat adesea locuitorii micului târg de furia prăduitorilor Ţării Bârsei, ce urmau drumul Branului, pornind din Ţara Românească. Lăsând la o parte cuptorul din termometre, impresia mea, construită pe mai vechi şi plăcute amintiri alături de părinţi, a fost a unei atmosfere ruptă parcă din jocul Age of Empires.

Vie, vibrantă, colorată, cetatea părea că înflorise faţă de cum o ştiam (deşi, în parte, fericirea e rodul uitării). Mişunând pe aleile pavate, turiştii dispăreau pe după colţuri sau în răcoarea vreunui butic tradiţional (de unde nu lipsea kendama noastră “românească”), astfel de magazine împânzind curtea interioară (existând şi una exterioară, unde se pare că erau ţinute vitele). Imaginea clasică din albumul oricărui vizitator perindat pe aici este cea a micuţei grădini din centrul incintei, bogată în trandafiri – de altfel, te afli în Rosenau – Oraşul Rozelor. Pe latura de vest, dacă nu mă înşeală orientarea, este amenajată o terasă de lemn ce oferă un spectacol al împrejurimilor, loc în care am zăbovit destul de mult. În fine, toate vechi, dar vinzându-şi bine povestea, zidurile fortificate ce nu mai apără astăzi decât reputaţia Râşnovului, primesc cu generozitate turiştii, astfel că te sfătuiesc să nu ocoleşti această destinaţie. Rămâne să te conving prin fotografii. Şi-acum…

 

 

 

…Va urma! Dacă ţi-a plăcut până aici excursia noastră, te invit să urmăreşti pagina mea de Facebook, România Nefiltrată, în aşteptarea părţii a II-a a poveştii. Până atunci…

Informaţii utile

Dacă tot am menţionat deja Biserica Evanghelică, pe care o vom vizita în următorul articol, hai să-i spun şi programul. Cum la faţa locului inspiraţia m-a lovit mult prea târziu, deşi ştiam că voi scrie pe blog despre Râşnov, rămâne să mă interesez, la rândul meu, pe Internet: într-un loc scrie că biserica nu ar fi deschisă spre vizitare, lucru de mirare, căci în altă parte e consemnat următorul orar: lunea – închis, de marţi până sâmbătă se poate vizita între 9:00 şi 17:00, iar duminica porţile ar fi deschise între 13:00 şi 16:00. Nu am găsit în schimb informaţii despre un preţ, asta dacă există unul (pentru intrarea la acel concert nu ne-a fost percepută vreo taxă, însă acest aspect poate ţine strict de politica festivalului de muzică).

Ascensiunea spre cetate a costat 8 lei, iar din documentarea mea, două curse dus-întors ar valora 12 lei pentru adulţi şi 6 lei pentru copii. Programul de funcţionare este zilnic între orele 10:00 şi 19:00.

La cetate am achitat 6 lei, profitând de reducerea pentru studenţi, acelaşi preţ fiind valabil şi pentru elevi şi copii mai mari de 3 anişori neintraţi încă în focurile şcolii (sub această vârstă beneficiind de gratuitate), în timp ce biletul întreg are un tarif dublu. Orarul de vizitare variază în funcţie de perioada anului, astfel că din aprilie până în octombrie porţile sunt deschise între orele 9:00 şi 19:00, iar din noiembrie până în martie, între orele 9:00 şi 17:00 (probabil, se conformează şi cremaliera). Gata, sper că te-am lămurit cât de cât. Până data viitoare:

 

Vezi-ţi de ţara ta!

 

P.S. Definiţia promisă: “CREMALIÉRĂ, cremaliere. Organ de mașină având forma unei bare dințate, care angrenează o roată cilindrică dințată, servind la transformarea mișcării de rotație în mișcare de translație și invers.”, direct de pe dexonline.ro, ca să nu fie discuţii. 

Surse: Wikipedia, casarasnoveana.ro, www.travelgirls.ro, asociatiarosenauturism.ro, www.regiotrans.ro, www.autogari.ro, www.rasnov-turism.ro.

 

 

Comentarii