"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

O zi în Delta Dunării

O zi în Delta Dunării

Bine te-am regăsit, călătorule! Da, ştiu, o zi (mai bine zis, jumătate de zi) nu poate fi nici pe departe de ajuns pentru a lua pulsul unei zone de un farmec neasemuit în ţară, dar consider acest moment ca fiind un deschizător de drum pentru viitoare aventuri prin ungherele Deltei Dunării.

Cum am ajuns?

Recunosc cinstit: nu citesc afişele rupte pe la colţuri care împânzesc stâlpii de electricitate, asta după ce în 24 de ani m-am lămurit că majoritatea “cumpărăm păr” şi “săpăm puţuri”. Iată că totuşi chiar o astfel de formă de publicitate a reuşit să ne ducă pe mine şi ai mei într-o croazieră de şase ore prin deltă. Se făcea că în Mamaia începutului de iulie, mama mea citea din întâmplare anunţul unei excursii de o zi prin deltă, cu transport până la Tulcea, îmbarcare pe vaporaş şi, factorul de decizie pentru noi, o masă bogată în peşte servită chiar la bordul vasului (detalii, imediat).

Cum onor subsemnata tocmai terminase anul cinci la Peniten… pardon, Facultatea de Medicină, momentul trebuia consemnat şi a avut de ales între Neversea timp de o zi şi Neverseendelta. Ca un adult precoce ce sunt, am zis că las “utz, utz” (pentru necunoscători, e prescurtarea bâţâielii de la orice festival de muzică) cu Jason Desrouleaux (nu-mi sări în cap, chiar aşa îl cheamă pe om) pe altă dată şi am preferat o primă zi din viaţă în Delta Dunării. Hai după mine, nu vei regreta!

Cine ne-a plimbat?

Reclama aparţinea unei firme micuţe (n-aş mai şti să îţi spun exact cum se cheamă) care face excursii de o zi atât în deltă, cât şi în Bulgaria. În mare, itinerariul a fost următorul: la ora 6:30, când e somnul mai dulce, s-a dat întâlnire în faţa gării din Constanţa, de unde am pornit cu toţii, cu autocarul. În Eforie Nord am făcut prima oprire pentru a prelua restul pasagerilor, după care am avut drum întins până la Tulcea. Aici, ne-am îmbarcat pe patru vaporaşe ale “Safca Delta Tours”, care ne-au tot plimbat preţ de vreo şase ore pornind de pe braţul Tulcea al Dunării, insinuându-se apoi pe canale (ceva mai poetic, îţi explic mai jos). La întoarcere, ne-a aşteptat acelaşi autocar, iar pe la ora 19:00 eram ajunşi înapoi în Constanţa. Toată această aventură a costat 215 lei de persoană.

Impresii

Să o iau cu începutul. Mersul cu autocarul mi-a trezit amintiri dragi din excursiile organizate prin şcoala generală, când mă zgâiam mai mereu pe geam şi domnea un miros amestecat de lămâie şi vomă, semn că Metoclopramidul e mai sfânt decât lămâia. Exagerez acum, dar nelipsitul copilaş cu punguţă nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Nu a mai putut fi însă vorba de hârjoneala infinită pe culoar, ba dimpotrivă, printre genele întrepătrunse de somn, abia am remarcat cu oarecare uimire cât de frumoasă e Dobrogea. Lanuri nesfârşite de floarea-soarelui plecau capul, sfioase la debutul zilei, vibrând chiar şi aşa de culoare. Prin auriul revărsat peste dealurile line, “plantaţia” de eoliene dădea un aer occidental peisajului. O vreme am aţipit pe fundalul informaţiilor comunicate de ghid şi m-am dezmeticit la intrarea în Tulcea.

 

 

Acest oraş m-a surprins numai tranzitându-l. Nu mai fusesem niciodată şi, nu ştiu de ce, mă aşteptam să se afle pe teren plat, având un aer modest. Dimpotrivă, cred că majoritatea localnicilor sunt în formă, căci au de urcat pante relativ abrupte până acasă, Tulcea fiind împrăştiată pe numeroase coline, fiind tare fain contrastul între altitudinile oscilante ce duc cu gândul la aşezările de sub munte şi deschiderea la Dunăre. În plus, de la înălţimea locului din autocar, oraşul părea cochet şi îngrijit. Thumbs up, Tulcea!

Într-un final, am ajuns la punctul de îmbarcare, în port, străjuit de impozantul Hotel Delta, care are o poziţie excelentă! Aici, ne-am grupat în patru “echipe”, fiecare pe câte un vaporaş, şi duşi am fost! Ziua a fost numai bună pentru o astfel de expediţie, soarele strălucind în voie, apele fiind calme şi peştele sfârâind încă de la plecare, de-am visat tot drumul până la ora mesei la mujdeiul îmbietor a cărui aromă inunda puntea din spate.

 

 

Am pornit aşadar de pe braţul Tulcea. Totuşi, aici este rost de dispută între “Tulcea” şi “Sfântu Gheorghe”, inclusiv Google Maps îl consemnează cu a doua denumire. Cert este că în amonte de oraş, la Pătlăgeanca, Dunărea se ramifică în braţele Chilia şi Tulcea/Sf. Gheorghe, acesta din urmă dând naştere braţului Sulina în aval de oraş, punct din care putem vorbi cert şi de braţul Sf. Gheorghe. Acum că am dezbătut chichiţele geografice, să pornim pe singurul braţ disponibil în portul de îmbarcare, indiferent cum preferă să i se spună.

Am plutit lin o vreme, zărind de timpuriu pescari pe maluri ori localnici veniţi la un grătar de peşte şi alte cărnuri, la plajă sau doar aşa, să le treacă ziua mai altfel. De cum am intrat pe canalul Mila 36 (şi aici e o neînţelegere cu Mila 35, diverse site-uri făcând referire la acelaşi canal prin ambele denumiri), deodată peisajul a semănat mai mult cu ce ştiam eu că înseamnă Delta Dunării. Apele s-au îngustat, vegetaţia s-a diversificat niţel, zărind ici-colo snopuri de stuf şi papură, câteva păsări au brăzdat văzduhul în zbor şi… bărci de viteză ne-au tulburat cursul, făcând valuri (glumesc, au fost sursă de distracţie). Am înaintat multişor pe acest canal, intrând la un moment dat pe canalul Sireaşa, ceva mai ofertant. Ce-i drept, în deltă, pe măsură ce te afunzi spre cele mai mici ramificaţii ale fluviului, intri cu atât mai mult în intimitatea ecosistemului, astfel că, din păcate, datorită faptului că vaporaşele noastre erau destul de mari, nu ne-am avântat în mijlocul stolurilor de păsări, printre nuferi, zărind toate acestea de la distanţă. Dar, precum spuneam şi la început, această primă experienţă nu poate fi decât una “de poftă”, care mă va determina cu siguranţă să revin cândva şi să aprofundez cotloanele deltei.

 

 

De pe Sireaşa am înaintat pe canalul Şontea Nouă, până în zona lacurilor Nebunu şi Pintilie. Pe acest traseu am descoperit cel mai mult din ceea ce mă aşteptam să văd – stufăriş şi papură cât cuprinde, prin ochiurile cărora am zărit familii întregi de păsări odihnind pe oglinda apei, lângă un pat de nuferi, o imagine atât de frumoasă că parcă nici n-ai vrea să o perturbi, chiar şi dintr-o bărcuţă.

 

 

 

Văleu! Era să uit: la momentul acesta al zilei savuraserăm deja ospăţul pescăresc la bordul vasului, ancoraţi “La Scăunele”. Două vorbe despre mâncare: cu mâna pe inimă spun sincer că nu mă atinsesem vreodată de un borş de peşte. Îmi plac felurile de peşte la grătar, la cuptor şi cel prăjit, dar amalgamul de carne fiartă şi desprinsă de oase, oasele (!!!) şi capetele rătăcite prin zeamă nu sunt pentru mine. Cu toate acestea, aparent nu modul în care detest acest preparat este cel consacrat, ci lipoveanca de pe vaporaş ne-a servit un platou de peşte fiert (ştiucă, crap şi înc-un fel pe care nu-l mai putem preciza exact) separat de oala cu ciorbă presărată cu verdeaţă proaspătă. Evident, totul fusese fiert împreună, dar la un moment dat carnea a fost extrasă, fiind prezentată alături. Lângă câţiva cartofi fierţi şi ardei iute, primul fel a fost un deliciu, la discreţie! Un mic fun fact ar mai fi că, zice-se, borşul original s-ar fierbe din apele Dunării, aşa, mai de pe la fund, dar am primit asigurări că acesta fusese preparat cu apă potabilă! Mai apoi, deja aproape sătui, pe masă a apărut şi peştele prăjit, alături de un mujdei de usturoi adevărat, pe care l-aş fi întins pe pâine… O singură obiecţie aş avea, varianta prăjită a fost destul de sărăcuţă, folosindu-se peşte mic, din care nu prea aveai mare lucru de ales. La final, o piersică să te-ndulcească.

 

 

După ospăţ şi aventurarea spre lacul Nebunu, am pornit pe traseul de întoarcere, încrucişând de astă dată canalul Mila 36/35 (ca să nu fie cu supărare), prin prelungirea de nord a canalului Sireaşa, ajungând în zona lacului cu Coteţe. Chiar ştiind că frumoasa călătorie se îndrepta spre final, căldura, avansul domol pe luciul apei şi stomacul sătul mi-au dat un somn de pomină, întrezărind cu ochii abia mijiţi câteva egrete ce sfidau gravitaţia în graţia zborului lor, de nu mai ştiam de-i vis ori realitate. Părăsind Sireaşa, am pătruns pe canalul Trofilcă, ceva mai îngust. Trezindu-mă acum de-a binelea, m-am proptit în contemplarea ultimelor păsări, făcând cu mâna pescarilor ancoraţi la umbră, ce-şi aşteptau prada în tihnă, şi respirând cât mai adânc parfumul deltei, întrucât debarcarea era aproape.

 

 

Ajunşi înapoi pe Mila 35/36, am savurat şi o cafea, inclusă în preţ, după care am parcurs într-o clipită, parcă, restul traseului până în portul Tulcea. De aici, ce să mai, am privit deja cu nostalgie în urmă, îndreptându-ne către autocar, care pe la ora 19:00 ne-a depus în faţa gării din Constanţa, simbolul încheierii unei zile de pomină…

 

 

De final

Cred că te-am ameţit puţin, mai ales dacă n-ai mai fost în Delta Dunării, dar vin mai jos cu o hartă a traseului! Ca o concluzie, în ciuda faptului că nu am reuşit să zăresc mare parte din peisajele care fură ochiul pe Internet şi ademenesc turiştii, am învăţat că miezul deltei se cunoaşte cu pasiune, dăruire şi răbdare, dintr-o barcă tăcută, care să nu disturbe armonia acestui univers acvatic. Căci să nu uităm, noi suntem intruşii, nu flora şi fauna la care râvnim pentru o fotografie de sute de like-uri. Aşadar, până la următoarea postare, îţi urez vâslit uşor şi…

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: http://www.egretamica.ro (situl firmei de croaziere), Google Maps.

Harta traseului e chiar aici: 

Pentru imaginea mărită, accesaţi linkul de mai sus, întrucât aceasta reprezintă anexă la descrierea rutei.

P.S. Să-mi fie cu iertare, dar de azi înainte renunţ la folosirea clasicului alineat, întrucât editarea îmi joacă feste şi niciodată nu se dispun paragrafele precum le aştern, de zici că le-am scris după un pahar. Hâc!

Comentarii