"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Băile Herculane, singurul loc în care trenurile ajung prea devreme

Băile Herculane, singurul loc în care trenurile ajung prea devreme

           Avertisment: postare scurtă!

       Ziua bună, române! N-am mai scris de-un car de vreme, dar m-au reţinut îndatoririle studenţeşti… Deh, puţin da’ bun, măcar!

          Ştiu că te intrigă titlul, astfel că mă simt datoare cu mici lămuriri. Nu, CFR nu a decis să recupereze acele sute de ore din viaţa ta pe care le-ai pierdut: a) în mijlocul vreunui câmp deschis, când trenul s-a oprit aparent fără motiv; b) pe vreun peron de gară ce anunţa cele trei sferturi de oră (academice, toate) întârziere; c) chircit în aglomeraţie, blestemând canicula pentru eterna dilatare a şinelor şi viteza de melc obosit a locomotivei, iar alfabetul poate continua. Până să nu-ţi vină câteva vorbe de duh, şezi calm, căci astăzi îţi prezint singura gară din România unde ţi-ai dori să aştepţi în contemplare. Hai după mine!

Unde?

         Poate ţi-a venit pe la ureche cândva, poate ai şi tranzitat zona, dar nu ai oprit niciodată. Am trecut de multe ori prin Băile Herculane împreună cu ai mei, dar abia toamna trecută am avut iniţiativa de vizita obiectivul despre care îţi voi vorbi în continuare. Staţiunea balneară, supranumită “Perla Europei”, aflată în judeţul Caraş-Severin, se întinde de-a lungul Văii Cernei, pitorească şi deopotrivă lăsată pradă timpului şi unor interese care nu deservesc valorificarea potenţialului turistic al zonei, ci, dimpotrivă, nasc ruine. Dar asta este o discuţie pentru altă dată. Poţi ajunge aici fie pe DJ 67D, dinspre Baia de Aramă (implicit, dinspre Târgu Jiu) sau pe Drumul European 70, dacă tocmai te-ai îmbătat cu frumuseţea Cazanelor Dunării sau, dimpotrivă, vii dinspre Caransebeş. Mare atenţie la faptul că pe Google Maps figurează ca potenţială rută şi DJ 66A, dinspre Câmpul lui Neag (judeţul Hunedoara), dar acest drum este impracticabil! 

De ce aici?

       Exact la intersecţia dintre cele două şosele, vei zări o clădire micuţă, cochetă, vădit martoră măcar a ultimului veac, aflată la adăpostul unei cupole tapetată cu ţiglă colorată, realizând cu atenţie ornamente sub forma unor figuri geometrice. Dacă auzi glasul roţilor de tren (ai timp până la finalul poveştii să te gândeşti cine interpreta melodia, acum că tot “Câştigă România”), n-ai să pricepi de ce pângăreşte CFR-ul acest loc. Asta… până ce-ai să intri în gară. Incinta miniaturală îţi reaminteşte de vechea zicală a esenţelor tari în sticluţe mici, iar decorul este marcat de prezenţa unor personaje mitologice, precum eroul Hercules. Să ieşim, însă, pe peron! Aici, trenurile nu ajung niciodată prea târziu, căci la umbra lianelor aflate de o parte şi de alta a edificiului, te imaginezi protagonistul unui basm. Mai multe rânduri de coloane subtil sculptate susţin o reţea de grinzi prin ochiurile căreia năpădesc valuri de verde. La farmecul băncuţelor ferite de soare participă, ce-i drept, şi cadrul natural în care este amplasat monumentul (şi nu zic vorbe mari, ci gara chiar este înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice realizată de Ministerul Culturii), completând aproape dramatic scena. Cuvinte nu mai am, însă voi lăsa imaginile să mă ajute în descriere.

Un pic de istorie

          Însăşi construcţia pe care o poţi admira astăzi a fost ridicată între anii 1878 şi 1886, în stil baroc vienez, menită să reproducă fidel castelul de vânătoare al Mariei Tereza, aflat în apropiere de Viena. De altfel, până în anul 1916, nu trenurile vuiau prin zonă, ci armele, căci actuala gară reprezenta casa de vânătoare a împăratului Franz Joseph. Sunt sigură că ai auzit de şunca Sissi (nu, nu fac reclamă!), dar sper că ştii faptul că muza care a inspirat această asociere… extrem de potrivită a existat cu adevărat, fiind soţia lui Franz Joseph. Se pare că frumoasa şi controversata Elisabeta de Wittelsbach a călcat de asemena, probabil cu o graţie de neegalat astăzi, pragul micii clădiri din Băile Herculane. La momentul vizitei mele, nu posedam aceste informaţii, dar acum îmi explic mai bine aura de eleganţă şi aristocraţie pe care am perceput-o într-o zi însorită de septembrie.

 

 

          Sper că ţi-am stârnit curiozitatea! În mod cert, nu este un loc foarte ofertant pentru mai mult de jumătate de oră (sau cât eşti dispus să priveşti în neantul şinelor), însă consider că merită până la ultimul minut să admiri cea mai înzestrată de istorie şi cochetă gară din România (din spusele turiştilor). În orice caz, poţi de asemenea să intri în staţiune şi să dai o raită (încercând să nu te deziluzionezi), dar mai ales să porneşti spre Orşova, la mal de Dunăre. Nu în ultimul rând, de ce nu, ia un bilet şi lasă trenul să te poarte în legea lui. Când natura se dezbracă de secrete, CFR poate să circule şi în regim de mocăniţă, căci ai ce vedea. Că tot suntem aici, mă laud numai o clipă cu linia feroviară de lângă casă, ce traversează Defileul Jiului, unde numeroasele tuneluri şi podurile peste vale, la mare înălţime, fac din călătorie o experienţă tare plăcută (cine ştie, poate fi subiectul unei postări viitoare). Gata, am încălecat pe-o şa şi…

Vezi-ţi de ţara ta!

         P.S. Din păcate, pentru imaginea de copertă am săpat Internetul, căci se pare că nu am fost în stare să întorc telefonul pentru o poză în stil landscape. De asemenea, am preluat şi imaginea gării văzută din stradă, întrucât, din nou, nu am avut inspiraţia la purtător…

 

 

         Surse: www.pressalert.ro, adevarul.ro, Google Maps.

Comentarii