"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mici

Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mici

             Bine te-am regăsit, călătorule! După cum ţi-am promis data trecută, când te-am ameţit cu descrierea picantă a cârnaţilor de Pleşcoi, astăzi continuăm împreună un itinerariu inedit, şi anume ne îndreptăm spre vulcanii noroioşi de la Pâclele Mici.

Unde?

         Te-am învăţat deja cum să ajungi în satul Pleşcoi. Dacă ai nevoie de o împrospătare a informaţiilor sau eşti nou pe site, poţi oricând reveni la postarea anterioară. Ei bine, după ce ai făcut oprirea obligatorie şi te-ai îmbătat cu mirosul nebun al cărnurilor locale, dar ai şi cumpărat niţel, că deh, e şi păcat să nu-ţi satisfaci pofta, te urci la volan şi înaintezi spre Berca. Ajuns aici, coteşti pe Drumul Judeţean 102F, spre Policiori, urmând ca din acest ultim sat să alegi DJ 220A, care te va purta la destinaţie.

Ce-am găsit acolo?

             Când zici “vulcan”, te gândeşti la ceva impunător, tăcut şi imprevizibil până la următoarea răbufnire. Şezi calm, căci nu e cazul. Cu un dram de neatenţie, îţi poţi eventual murdări încălţările. Micii vulcani sunt presăraţi ici-colo prin relieful arid şi brăzdat de văi sculptate de ploi. Totuşi, precizez de pe acum că nu departe de aici se află formaţiunile de la Pâclele Mari, unde nu am ajuns. Poate că acolo aş fi avut parte de mai multă acţiune… Cu toate acestea, bolborosind ceva pe limba lor, aveau personalitate: fix când voiam să îi filmez, tăceau din gură. Sau, în fine, din crater. Problema filmuleţelor a fost, în orice caz, tranşată săptămâna trecută: hoţul care mi-a şterpelit telefonul în jungla bucureşteană m-a lăsat şi fără scurtmetraje. Noroc că am preluat cele câteva imagini şi video-ul prezentate mai jos de la tatăl meu!

            Revenind, mai fusesem aici în 2008, însă amintirea vagă de atunci îmi lăsa impresia unui cadru mai spectaculos. În nouă ani, fie vulcanii s-au mai potolit şi au tras obloanele, fie mă înşeală memoria, căci majoritatea erau hilari prin aspectul miniatural, doar câţiva candidând pentru un post serios. Erau destui turişti (inclusiv străini) la faţa locului, semn că, deşi un obiectiv destul de izolat în inima naturii, se ştie despre vulcanii noroioşi, lucru de care mă bucur. Pe scurt, aş caracteriza locaţia drept una “simpatică”, căci m-a amuzat activitatea “deosebit de periculoasă” întreprinsă de aceste pâcle. În tot cazul, peisajul este unic, similar suprafeţei lunare, deşi gravitaţia este pământeană, aşa că ai grijă la căzăturile în nămol! 

 

 

Ştiinţific vorbind

           Bun, acum că am vizitat şi am admirat cu ochi neavizat, să aflăm totuşi despre ce este vorba. În primul rând, geologii afirmă că denumirea de “vulcan” este una improprie, întrucât prin conuri erupe un noroi sedimentar rece, nu magmă fierbinte. Rezervaţia din Buzău nu este singurul loc din ţară unde acest fenomen, rar în Europa, este întâlnit, însă este cea mai reprezentativă. Spre exemplu, în anumite zone colinare din Moldova, micii vulcani sunt numiţi “gloduri” sau “ochiuri de glod”. Practic, ceea ce străpunge molcom suprafaţa pământului este rezultatul efortului depus pe circa vreo 3000 de kilometri de gazele naturale, ce răzbesc prin solul argilos şi pânza freatică, care în combinaţie formează nămolul gri, cu reflexii argintii, de o consistenţă foarte lichidă. Astfel, el se prelinge continuu şi lent pe propria “movilă”, întărindu-se în contact cu aerul. În timp, mâlul împins la suprafaţă duce la lărgirea craterelor, care pot fuziona în adevărate capcane cu diametrul de până la trei metri.

             Un aspect interesant îl reprezintă variaţia peisajului în funcţie de condiţiile meteorologice. Astfel, ploile înmoaie solul şi sculptează mici canioane (unele măricele, de fapt, peste care trebuie să sari cu grijă) care conferă un grad în plus de frumuseţe, lăsându-ţi impresia unui cadru de film (în 2008, la prima vizită, chiar se turna o peliculă aici!). La polul opus, în miezul secetei dogoritoare, arealul vulcanilor noroioşi nu este iertat şi, prin urmare, datorită evaporării intense a apei, sărurile ajunse la suprafaţă cristalizează, bătătorind pământul.

            Ai remarcat deja că te afli într-un loc al extremelor. Întăresc argumentul prin informaţiile referitoare la flora înconjurătoare. Cum este de aşteptat, nimic nu creşte din noroi, dar, cumva, unor specii de arbuşti le prieşte proximitatea gurilor mâloase, astfel că poţi întâlni (dacă ştii să le recunoşti, nu ca mine) două feluri de cătină: gardurariţa şi cea fără ţepi. Nu te mai încarc cu nomenclatura latină, mai ales întrucât am identificat o luptă între două tabere, disputată pe tema denumirii cătinei de garduri, de nu mai ştiu cărei familii îi aparţine şi cum o cheamă, de fapt. Îmi permiţi, sper, să las ceasloavele de botanică pe mai târziu şi să trec mai departe. Referitor la faună, n-ai şanse să vezi prea multe lighioane, dar şi dacă le zăreşti, s-ar putea să fie scorpioni, zice-se. Specie rară – nu-i cu supărare.

          Nu în ultimul rând, merită o menţiune faptul că unicitatea locului a fost recunoscută încă din 1924, când situl de la Pâclele Mici a fost introdus pe lista monumentelor naturii.

 

 

Basme

             O asemenea apariţie rară în mijlocul naturii nu putea fi decât grevată de un trecut mistic, învăluit într-o legendă bună de speriat, nu de adormit copiii. Astfel, se spune că în urmă cu aproximativ 400 de ani, un balaur s-a ascuns în inima pământului, fugind din calea Arbănaşului, voinicul nelipsit care încerca să îl doboare şi să pună punct nelegiuirilor fiarei. Aşadar, ce să vezi, solul crăpat şi uscat ar fi chiar pielea animalului fantastic, prin bubele sale şiroinde (te-ai prins, craterele) curgând sângele murdar în care tocmai ai scris cu băţul “A + C = LOVE “, eventual “forever“. Înfricoşător sau interesant, ia-o cum vrei, închei pledoaria prin speranţa că vei ieşi din casă măcar o dată pentru a însemna la răboj şi această nouă călătorie. Şi nu uita:

Vezi-ţi de ţara ta! 

         P.S. Preţul unui bilet de intrare a fost 5 lei pentru adulţi şi 2 lei pentru studenţi. Nu îmi amintesc costul celorlalte categorii, iar poza panoului cu toate aceste informaţii a fost pierdută într-o infamă zi de mai. În orice caz, te-ai lămurit că este vorba despre o sumă simbolică şi nu poate sta în calea unei excursii la faţa locului. Hai, dă-i bice (balaurului)!

Surse: www.adevarul.ro, www.descopera.ro, Wikipedia, Google Maps.

Comentarii