"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Mănăstirea Cernica, la ceas de sărbătoare

Mănăstirea Cernica, la ceas de sărbătoare

                   Voie bună, dragă cititorule! Azi mi-am propus să îţi răpesc (sau ofer, cum îţi place) câteva minute numai. Duminica trecută, de Florii, am descoperit o oază de frumuseţe în vecinătatea unui Bucureşti agitat şi m-am gândit să îmi mărturisesc experienţa. Vino după mine într-o scurtă incursiune pe domeniul mănăstirii Cernica!

Cum am ajuns?

            Chiar destul de simplu. În apropiere de ieşirea din staţia de metrou Pantelimon, la o margine de drum opresc trei microbuze ce merg spre Cernica, pe care este afişată destul de intuitiv destinaţia. N-aş putea să îţi dau exact coordonatele acestui loc, însă trebuie să ajungi lângă o benzinărie. Ai de parcurs doar vreo 150 de metri de la metrou. Dacă nu te descurci, mă bazez totuşi pe orice doamnă în vârstă pe care ai putea-o găsi prin preajmă, întrucât în acelaşi mod am primit şi noi îndrumare (nu, nu s-a reunit trupa N&D, dar am fost însoţită de Nicoleta şi Dragoş – hai că v-am făcut celebri!). Am avut ceva de aşteptat, dar maşina parcurge distanţa de doisprezece kilometri în mai puţin de zece minute. Că tot veni vorba, mănăstirea este amplasată în oraşul Pantelimon, judeţul Ilfov, pe două dintre ostroavele lacului Cernica.

Istoric

             Mănăstire de călugări, Cernica este cunoscută mai ales prin prisma legăturii strânse cu Sfântul Ierarh Calinic şi poate mai puţin datorită peisajului sălbatic, îmbietor, care o înconjoară – despre el, ceva mai jos. Ctitorie a marelui vornic Cernica Ştirbei (tocmai ai aflat originea denumirii) şi a soţiei sale, doamna Chiajna, lăcaşul a fost atestat documentar în anul 1608, înlocuind schitul denumit până atunci “Grădiştea Floreştilor”. Domeniul mănăstiresc a suferit de-a lungul timpului numeroase modificări şi îmbunătăţiri, atât forţate de împrejurări, cât şi din dorinţa şi vrednicia stareţilor ce s-au rânduit la conducere. În prezent, complexul monahal cuprinde trei biserici.

                Prima, “Sfântul Nicolae”, care mie îmi părea proaspăt ridicată, întrucât era nefinisată la exterior (nepătrunzând în incintă), este în fapt construcţia realizată pe locul primului lăcaş, distrus de un cutremur în anul 1802, în ciuda eforturilor Cuviosului Gheorghe de a revigora viaţa spirituală slăbită anterior de războaie şi ciumă. Sfinţită în anul 1815, sub oblăduirea stareţului Timotei, aceasta a fost supusă la rându-i provocărilor naturii – prima, un cutremur în 1838. Rezistând parţial avariată timp de aproape 100 de ani, pământul s-a zguduit iarăşi în 1940, când i s-au prăbuşit turlele, bolta şi acoperişul. În anii ’60, biserica a fost restaurată din grija patriarhului Justinian, astăzi fiind din nou în proces de renovare. Despre pictura interioară se spune că are o valoare remarcabilă, dată de semnătura maeştrilor vremii, iconostasul fiind realizat de Nicolae Polcovnicu, în timp ce pentru frescă a trudit meşterul Fotache. În apropierea bisericii, tronează captivant un stejar secular despre care se spune că ar fi fost martor la ctitoria lui Cernica, dăinuind peste timp, vreme de vreo patru veacuri. Că-i aşa, că nu-i, coroana sa maiestuoasă îmbracă solemn peisajul, gemând a trăinicie sub palele vântului şi bucurând ochii creştinilor ajunşi la mănăstire. Ca să-ţi faci o idee despre grosimea trunchiului, află că poate fi cuprins de şapte persoane zdravene sau zece raw vegani. Ah, ce comentariu răwtăcios…

             În cimitirul mănăstirii se află un al doilea lăcaş, mai mic, dar bogat arhitectural, construit în timpul Cuviosului Gheorghe (1804), destinat slujbelor de înmormântare. Spre ruşinea mea, abia acum aflu de existenţa lui, întrucât deşi m-am perindat printre morminte să adulmec pomişorii grei de atâta belşug de flori (o fi aşa ciudat să fac asta?), am ratat bisericuţa. Pictura interioară este de dată mai recentă (1936), aparţinând lui I. Kerber, pe când iconostasul păstrează aspectul original, sub semnătura lui Grigore Frujinescu. În timp, cimitirul a “găzduit” nu numai monahi ce şi-au aflat sfârşitul pe aceste meleaguri, ci şi personalităţi de vază, printre ei şi Gala Galaction (nu numai scriitor, dar şi preot), iar de curând maestrul Johnny Răducanu, compozitor şi interpret de jazz.

              Am lăsat la final cea mai nouă, dar şi cea mai reprezentativă biserică de la Cernica, având hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, construită sub patronajul personalităţii marcante a Sfântului Ierarh Calinic, canonizat în 1955, ale cărui moaşte odihnesc în acelaşi lăcaş. Acesta a zidit Biserica Mare şi zidurile împrejmuitoare în anii 1831-1832, restaurate ulterior în mai multe rânduri. Un mare iubitor de cultură, în timpul stăreţiei sale de 31 de ani, Sfântul Calinic a pus bazele unei biblioteci importante şi a unei şcoli de pictură bisericească. Tot el a contribuit la construcţia a numeroase spitale, şcoli şi case pentru orfani. 

Ce m-a impresionat?

            Sunt greu de uimit când vine vorba de aşezări religioase, întrucât am copilărit atât în preajma farmecului mănăstirilor Moldovei, cât şi în apropiere de cea de la Lainici, pe valea Jiului, toate fiind adevărate aşezări autonome despre care poţi afirma negreşit că sfinţesc locul nu numai prin rânduiala religioasă, dar şi prin natura care le învăluie, mereu vibrantă, roditoare şi aranjată cu gust. Totuşi, e greu să nu îmi fac un loc în inimă pentru Cernica, răsărită din inima ostroavelor de pe lacul omonim. În mijlocul apelor calme, cei veniţi aici îşi află liniştea – printre ei, şi eu. E adevărat că am găsit locul în plină renaştere a peisajului, ici-colo iţindu-se câte un copăcel înflorit, mereu în alte culori, cel mai mult fiindu-mi pe plac magnoliile luxuriante ce străjuiau intrarea în cetatea Bisericii Mari. Iarba de un verde crud, tunsă şi protejată cu stricteţe, gardul de lemn de-a lungul limbii de pământ dintre insule, aleile de promenadă şi malurile năpădite de vegetaţie mi-au creat un sentiment de împăcare a omului cu natura, lasând-o în voie atât cât se cuvine. Toate acestea într-o zi senină în care nu mai ştiam de-n sus e apă şi sunt bărci pe cer ori ba. 

               Precum un surâs blând în colţul gurii, aşa-i la est de Bucureşti, Cernica. Îţi recomand călduros o vizită!

 

 

Vezi-ţi de ţara ta!

P.S. Imaginea de copertă nu îmi aparţine, fiind preluată de aici.

Surse: Wikipedia, https://doxologia.rohttp://www.crestinortodox.ro

Comentarii