"În esenţă, România este frumoasă, dar chipul îi este acoperit de murdărie" – Dan Puric

Început de martie la Sibiu – partea I

Început de martie la Sibiu – partea I

                     Probabil gândeşti acum că nu vei afla nimic nou, doar ai mai fost în Sibiu. Sau poate că nu l-ai vizitat încă. În ambele situaţii, ţi-l aminteşti sau îl vezi la televizor fie în dogoarea verii, stropită de valurile de turişti pestriţi, fie cu prilejul deja faimosului Târg de Crăciun. Ei, iată că eu i-am luat pulsul la debutul primăverii şi este, încă o dată, încântător. Vino într-o plimbare pe aleile din muzeul ASTRA, străduţele pavate din cetate, turnurile cu privelişti ce pot fi înrămate în amintiri frumoase şi alte câteva locuri pe care te las să le descoperi pe parcurs. Pentru ca experienţa să fie completă, convocă un partener iscusit într-ale fotografiei şi, de ce nu, chiar partenerul de suflet. Dacă sunt una şi aceeaşi persoană, cu atât mai bine. Se întâmplă ca eu să am acest noroc, astfel că am călătorit, din nou, alături de Ciobănaş! Hai după noi!

                   Când, cum?          Am pornit la drum vineri, 3 martie, pe la ora 14:00, cu încheiere duminică, târziu, graţie CFR (revin acuş cu păţania). Într-un scurt sfârşit de săptămână, am izbutit să “bifăm” numeroase obiective, dar să ne şi ospătăm din bunătăţile câtorva localuri centrale. Am ales ca mijloc de transport trenul, care nu merită în afara statutului de student (care are biletul gratuit). Spre Sibiu sunt doar vreo trei trenuri directe din Bucureşti, la ore care s-ar putea să te aranjeze sau nu, iar legăturile pot fi la limită sau îţi pot mânca din timpul efectiv petrecut la destinaţie. Sfatul meu este să iei maşina, dacă dispui de ea. Evident, dacă porneşti din altă parte, rămâne doar să te amuzi la situaţia noastră. Pe jumătate agasantă, pe jumătate hilară este aşadar povestea întoarcerii (na, că am început cu sfârşitul!), când la Făgăraş s-a curmat fără presimţiri destinul locomotivei trenului de 15:13. După anunţul vag că durează vreo două ore până ne mobilizăm, am hotărât să ne mutăm catrafusele într-un personal cu destinaţia Braşov, cu legătură de aici spre Bucureşti, în acest ultim tren savurând pentru prima dată experienţa adolescentină de a sta pe culoarul vagonului (de tip bar, măcar ne-am respectat), pe jos. Deci cam aşa poţi lua trei trenuri pe vreo 300 de kilometri.

 

 

                  Unde am stat?         Într-un loc care se numeşte Down Town Studio, foarte aproape de centru. Pentru aproape 200 de lei pentru două nopţi, ai la dispoziţie un studio (include baie, bucătărie) complet utilat, dar în care oricum nu îţi vei petrece mult timp, întrucât ai de respirat aerul oraşului. Este situat într-o curte tipic transilvăneană, adică dincolo de porţile înalte ce nu permit priviri pe furişdar menţionez că aceasta este împărţită cu alte câteva locuinţe, fapt care nu ne-a deranjat, căci abia de i-am întrezărit pe locatarii acestora, ardeleni ce nu s-au dezis de traiul molcom la adăpostul casei (mai am câteva chestiuni de punctat referitor la programul scurt de “funcţionare” al acestor oameni). Proprietarul, notoriul domn Sergiu (foarte apreciat pe Booking), despre care am înţeles că deţine şi un alt studio, este, în termeni informali, super de treabă. Ne-a explicat ce merită văzut cu harta în faţă, în ce localuri să luăm masa, cu ce să ne deplasăm prin oraş şi chiar ne-a oferit la discreţie cafea şi zahăr brun (foarte utile dacă am fi fost dependenţi de licoare).

                  Prima seară             Ajungând la locul de cazare în jurul orei 20:00, nu am zăbovit prea mult şi am pornit-o la pas prin centrul istoric, care-mi pare de fiecare dată un muzeu în aer liber. Prima oară am făcut cunoştinţă cu oraşul în urmă cu zece ani, când şi-a însuşit pe drept titlul de Capitală Culturală Europeană şi ţin minte că am rămas tare plăcut impresionată. Am tot revenit de atunci, cu aceeaşi plăcere, dar acum, pentru prima dată, l-am străbătut nu alături de părinţi, ci de Robert, înscriind noi amintiri pe rafturile memoriei, mai altfel, mai nu ştiu cum. Cu poezia asta în suflet am ieşit la plimbare, când, de fapt, ne-a biciuit un frig cu miros încă de iarnă, pe care l-am înfruntat prin pieţele gemând de pustietate, localnicii fiind demult ascunşi pe sub acoperişuri, iar turiştii – nicăieri. Ne-am foit repejor preţ de vreo oră, până ce ne-a gonit temperatura spre studio, plecând oarecum cu inima îndoită, sperând că Sibiul urma să devină mai animat a doua zi, precum îl ştiam de obicei.

 

 

                 Dimineaţa pe răcoare           Sâmbătă dimineaţa, pe un soare darnic, dar vânt rece, am pornit conştiincioşi spre Pădurea Dumbrava, unde se află muzeul în aer liber al Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, în mai puţine cuvinte – un muzeu al satului. Ţintind spre autobuzul 13, a cărui staţie mai apropiată este “Muzeul de Ştiinţe Naturale” (informaţii despre program, aici), eram cam singurii t(u)rişti matinali de pe străduţe. Magazinele încă nu se deschiseseră, căsuţele cu mărţişoare erau ferecate, totul părea paralizat. Având convingerea că totuşi nu vom irosi o întreagă zi de weekend, iată-ne ajunşi la ASTRA.

 

 

 

                 Ce e de văzut aici?            Complexul muzeal ASTRA înglobează mai multe proiecte culturale (pe care le găseşti urmând linkul), dar atracţia principală o reprezintă muzeul în aer liber de care tocmai ţi-am spus. În schimbul unui preţ modic (2 lei pentru studenţi, dar atenţie – pe siteul menţionat vei găsi preţurile din 2016, uşor mai mari faţă de momentul actual, bileul redus fiind catalogat la 3,5 lei, iar cel pentru adulţi, la 17 lei), te plimbi ore în şir printre gospodăriile, atelierele, adăposturile animale, morile de vânt şi de apă ale ţăranilor de pretutindeni, căci te afli într-un foarte veridic sat multiregional, unde ai ocazia să reflectezi la condiţiile de trai (mult mai simple, dar aflate în comuniune fericită cu natura) ale oamenilor altor secole. De la bisericuţa strămutată în care se oficia o slujbă cu o mână de oameni, la turma de oi dintr-un ţarc, mirate, parcă, de vizita Ciobănaşului, de la machetele funcţionale ale diverselor utilaje acţionate de forţa morii de apă, la gâştele gureşe eliberate printre primele pâlcuri de iarbă ale anului, acest muzeu-parc nu te lasă rece oricare ar fi temperatura (noi l-am parcurs pe un vânt tăios). Deşi nu poti vedea interioarele majorităţii locuinţelor (eu am reuşit să adun totuşi câteva impresii furişându-mi privirea pe la ferestre), ansamblul rămâne captivant şi te face să vrei să descoperi şi originea casei de colo, a construcţiei de peste drum sau a întrebuinţării utilajului din curtea vecină. Totul era dominat de imparţialitatea lacului îngheţat, o surpriză pentru noi la început de martie, în al cărui luciu glacial se oglindea cerul Sibiului. Până nu uit să precizez – din locul de unde îţi procuri biletele poţi face rost (pentru 3 lei) de un ghid al muzeului, unde găseşti o hartă a sa, dar şi explicaţii suplimentare. Noi am zăbovit pe aici vreo trei ceasuri şi jumătate, încă de la ora deschiderii (9:00). Programul se încheie la ora 17:00 şi este zilnic, de luni până duminică (ceva rar).

 

 

 

 

                   Atenţie la întoarcere             Nerăbdători să ne bucurăm de restul zilei, am pornit spre staţia autobuzului care ne adusese la destinaţie. Când colo, ce să vezi, pe la orele prânzului circulă mai răruţ, că-i mai drăguţ. Aşa, din oră în oră. Şi tocmai trecuse. Apă’ nu-i bai, am comandat un taxi repejor, care ne-a dus înapoi spre centru şi…

                                                                      va urma… Fii pe fază!

 

Vezi-ţi de ţara ta!

Surse: http://muzeulastra.rohttp://www.tursib.ro

 

Comentarii